Reflecţii asupra istoriografiei bisericeşti postdecembriste

După căderea comunismului, în societatea românească a existat un orizont de aşteptare pentru cunoaşterea trecutului recent, legitimat de abuzurile create de vechiul regim, cazul Bisericii fiind cu totul special. Biserica a fost una dintre instituţiile cele mai lovite de regimul comunist şi poate este cea mai legitimată să-şi cunoască trecutul. Dar un astfel de demers necesită o atentă cercetare mai ales în arhivele comunismului, adică a instituţiilor din vechiul regim care au interacţionat cu Biserica. Este vorba de Ministerul/Departamentul Cultelor, Partidul Comunist Român, Secţia Administrativ-Politică din CC al PCR, Securitate şi Ministerul Afacerilor Externe. Or, după 1990 aceste arhive nu au fost atât de accesibile pe cât trebuiau să se deschidă cercetătorilor interesaţi. Aşa se face că istorici şi teologi interesaţi în cunoaşterea şi înţelegerea trecutului bisericesc recent au fost nevoiţi să apeleze mai mult la izvoarele de istorie orală şi memorialistică. Iar documentarea doar în izvoarele memorialistice a reprezentat un mare handicap, deoarece de multe ori subiectivismul a dominat în judecăţile de valoare lansate în circuitul ştiinţific. Abia după anul 2000 arhivele fostei Securităţi şi ale PCR au devenit accesibile. Dar cercetarea în aceste arhive porneşte cu un mare neajuns. Lipsa unor evidenţe clare ale arhivelor, care să ghideze pe cercetător asupra tematicilor sau persoanelor victime ale comunismului. Aceste arhive aproape că lipsesc sau nu sunt complete. Bunăoară, pentru cercetarea clericilor şi mărturisitorilor întemniţaţi este nevoie de o cercetare îndelungată, deoarece pentru fiecare persoană cercetătorul trebuie să studieze dosarele penale, de urmărire informativă şi altele, astfel încât să poată contura un profil biografic cât mai cuprinzător. Într-o evaluare sumară, după peste un deceniu de cercetări în arhive pe această temă, putem spune că cercetarea victimelor perioadei comuniste din instituţia Bisericii este un examen dificil, de la identificarea dosarelor în cauză, fişarea datelor şi până la redactarea biografiilor. Iar pentru realizarea acestui demers mai este nevoie ca istoricul să aibă o viziune de ansamblu asupra problematicii, să surprindă subtilităţile documentelor create de persecutor cu obişnuitele sale marote, aici experienţa în cercetarea arhivelor comunismului fiind indispensabilă. Dar nu este nevoie numai de cunoaştere, ci şi de înţelegere, precum situarea problematicii în contextul istoric şi plasarea simbolică a faptelor în istoria Bisericii.

Alături de această mare temă a mărturisitorilor, în arhivele comunismului identificăm problematica monahismului, în ultimii ani dezbătută în diferite apariţii editoriale, unele reuşite, altele lipsite de o documentare adecvată şi o minimă critică. Iar pentru că suntem la capitolul minusuri, mai adăugăm politizarea,  pe alocuri chiar exagerată a discursului istoriografic cu tematică de spiritualitate cauzată fie dintr-un elan nejustificat asupra cercetării trecutului bisericesc, fie dintr-o necunoaştere a izvoarelor istorice. Alături de aceste teme se mai pot identifica cele legate de învăţământul teologic sau chiar relaţia Bisericii cu statul comunist, abordată în mai multe ocazii după 2002, despre care considerăm că nu a fost atinsă nici măcar în reperele tematice, deoarece este nevoie de o aplecare asupra tuturor instituţiilor represive, cum au fost partidul, Securitatea şi Departamentul Cultelor. Acestea sunt numai câteva reflecţii asupra unei istoriografii poate prea prezentă astăzi în România, mai ales în spaţiul virtual, însă de foarte puţine ori susţinută de un discurs istoric documentat şi critic.