Regina Maria, despre „marea noblețe din rasa țăranilor”

Regina Maria a României (1875-1938) a lăsat, după cum se știe, o bogată operă literară, constând în basme, povestiri, memorialistică, versuri și chiar un roman. Cele mai importante sunt paginile de jurnal, pentru că acestea constituie și o sursă documentară despre anii de război ai României, despre Marea Unire și alte evenimente majore la care regina a fost martoră, dar și personaj de seamă. Valoroasă este și lucrarea „Țara mea”, scrisă la îndemnul lui Nicolae Iorga, cu scopul de a face cunoscută România în cercurile politice europene, în contextul intrării țării noastre de partea Antantei în Primul Război Mondial.

O primă variantă a cărții „My Country”, mai scurtă decât cea apărută mai târziu în limba română, a văzut lumina tiparului în 1916 la editura londoneză Hodder&Stoughton. Un an mai târziu a apărut la Paris, cu titlul „Mon Pays”, la Editura Georges Cres & Cie.

Publicarea acestui volum despre România avea scopul de a arăta lumii că, în cazul intrării în război, țara noastră merită să fie luată în seamă printre Aliați și că dorința poporului român este aceea de a se uni într-o singură țară, acesta fiind țelul principal al intrării în război. „N-am să mă apuc a povesti de așezămintele țării mele, de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alții au făcut aceasta cu mai multă pricepere decât aș fi putut. Îmi trebuie numai să vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de țăranii și ostașii ei, de lucruri care m-au făcut să iubesc țara aceasta, care au făcut ca inima mea să bată odată cu inima ei”, sunt frazele din partea introductivă la cartea prin care Maria prezintă marilor puteri europene România, care devenise și țara ei.

„Țară iubită!”

„Țară iubită!”, se adresează ea de mai multe ori în cartea aceasta. „Te văd în toată frumusețea ta și fiecare imagine îmi e la fel de dragă; (...) Îți văd câmpiile, codrii, munții, dealurile și văile. Îți văd drumeagurile nesfârșite, cu șiruri domoale de căruțe ce înaintează răbdător, până se pierd în zare. Îți văd luncile fermecate ale râurilor sau ale pâraielor, văd iarba verde de sub sălcii, unde vin vitele să se adape. (...) Văd aburul ușor al colbului plutind în liniștea serilor de vară pe ogoare, ca o ceață întinsă ce se ridică din vreo lagună îndepărtată. Văd vechile cruci de piatră de pe marginea drumului, străjuind neclintite câte un loc, semănând uneori cu bătrânii pust­nici ce nu mai au de-a face cu vreun muritor.” Prin astfel de fraze, autoarea își arată încântarea față de locurile țării în care a venit să fie mai întâi principesă, iar apoi regina consoartă a lui Ferdinand. I-au fost mereu dragi țăranii, oamenii umili, le aprecia bunătatea, candoarea și sinceritatea cu care o primeau în satele, în bisericile și, de multe ori, în cocioabele lor sărace.

„Văd țăranii cum se întorc de pe ogoare la asfințit, cu cămășile albe pătate de sudoare, și copilașii cu hăinuțe colorate alergând cu pași mărunți pe lângă ei, în timp ce soarele aprinde cerul cu flăcări minunate înainte să se cufunde în zare. Aud lătratul neîntrerupt al câinilor ce își răspund cu îndărătnicie până târziu în noapte. Prin ușile deschise ale caselor văd focul din cămine lucind roșiatic, ca în povești. Îi văd și pe țărani șezând roată în jurul flăcărilor, ca niște umbre odihnindu-se după o zi de muncă.”

Uneori, frazele reginei Maria sunt mai exaltate decât prevedea codul bunei exprimări artistocrate, dar ea obișnuia adesea să nu se încadreze în strictețea regulilor care statorniceau conduita capetelor încoronate. Așa cum sinceritatea sa a cucerit și a înmuiat până la urmă inimile curtenilor unde venise spre a fi viitoare regină, așa cum l-a îmblânzit până și pe ursuzul rege Carol I, tot astfel și figurile simplilor țărani români au cucerit inima ei. Își nota cu empatie: „Văd pe plugari întorcându-se de la munca lor cu albele cămăși scăldate în sudoare, pe când copilași în haine tărcate aleargă lângă dânșii prin praf, iar deasupra tuturor bolta desfășură colorile ei cele mai minunate îna­inte de a se lăsa spre odihnă. (...) Prin ușile deschise ale căsuțelor văd focul vetrelor, ca de vrajă în strălucirea lui roșie. Văd pe țărani strânși în jurul lor, umbre care se odihnesc după ce fapta zilei a fost îndeplinită”.

Mirată de sărăcia de la sate

În primii săi ani de la venirea pe pământ românesc, prințesa Maria nu avea drept companie la palat decât doamne în vârstă, plictisitoare, care nu-i ofereau subiecte de conversație pe plac, iar limba încă îi era străină. Evada deseori, plecând călare pe câmpiile și dea­lurile din apropierea Bucu­reș­tilor, dar uneori și mai departe. Nimerea în câte un sat și căuta să înțeleagă traiul modest, obiceiurile și tradițiile oamenilor: „Când am văzut întâi un sat românesc, cu colibele-i mărunte ascunse între pomi, singurele colțuri verzi pe nemărgenitele câmpii, abia de puteam crede că familii întregi pot locui în case așa de mici. Păreau casele pe care le schițam în copilărie cu o ușă la mijloc, o ferestruică de amândouă părțile și fum mergând undeva în rotocoale din coperișul buhos. Adesea, aceste coperișuri par prea grele pentru asemenea căsuțe; par că le zdrobesc, și ușile date în lături li dau o înfățișare de parcă ar striga după ajutor. Seara femeile stau torcând din furcă pe praguri, pe când turmele vin spre casă tropotind moale prin praf și dulăii latră furios, umplând de zarva lor tot văzduhul. Nicăiri n-am văzut atâția dulăi ca într-un sat românesc, - grea încercare pentru cine călărește pe un cal neastâmpărat. Cât e noaptea de mare, cânii latră îngânându-se. Nu se opresc nici o clipă; e un zgomot nedespărțit de noaptea românească. Totdeauna mi-a plăcut să cutreier satele acestea. Am făcut așa în orice timp al anului, și nu e lună care să nu-și aibă farmecul. Primăvara, sunt pe jumătate îngropate-n pomi, o mare spumegând de flori albe, din mijlocul cărora coperișurile rotunde ale colibelor răsar ca niște nouri mari cenușii. Galițe, gâști și purceluși se joacă ici și colo pe praguri; zambile timpurii și păpădii galbene cresc în voie prin curțile nemăturate, unde oale de forme ciudate și luminoase bucăți de scoarțe rupte zac în pitorească neorânduială. Printre toate acestea, copiii cu ochi negri se găsesc pe jumătate goi în fericită libertate”.

Regina Maria scrie și despre devotamentul celor umili de la sate față de ea: „De multe ori, pe unde am fost, locuitorii s-au strâns în jurul meu, sărutându-mi mânile, marginea hainei mele, căzând în genunchi parcă ar fi voit să-mi sărute piciorul, și, mai mult decât odată, ei mi-au adus pe copiii lor care-și făceau cruce înaintea mea ca și cum aș fi fost o icoană într-o biserică. La început era greu să primești fără a te înroși așa un omagiu, dar pe încetul m-am deprins cu aceste mani­festații loiale; pe jumătate umilită, pe jumătate mândră, înaintam printre ei, fericită că mă aflu în mijlocul lor”.

Fidelitatea celor simpli

Era de-a dreptul îndrăgostită de bisericuțele mici de sat, le căuta înadins, iar oamenii o primeau cumsecuvine: „De multe ori am fost primită din inimă în aceste sătucene, țăranii ieșindu-mi îna­inte cu mânile pline de flori. La cel dintâi semn de apropiere a trăsurii mele, cete de călăreți rustici vin în goană ca să mă întâmpine, săltând grăbit pe căluții lor zburliți, purtând stegulețe ori ramuri înflorite și chiuind de bucurie. Se țin hojma de trăsură, ridicând nori de praf. (...) Clopotele satului sună, glasurile lor sunt pline de voioșie; și ele-ți strigă: bine-ai venit! Cete de femei îmbrăcate vesel și de copii se revarsă din case, după ce și-au prădat grădinile ca să samene flori în calea Reginei lor. Biserica se află-n de obște în mijlocul satului; acolo Doamna trebuie să-și lase trăsura, și, încunjurată de o mulțime iute, fericită, e dusă spre sfântul lăcaș, unde preotul o primește la ușă cu crucea în mână. Ori încotro se duce, mulțimea o întovărășește; nu e stângăcie, nu e sfială, dar nu e nici îmbulzeală ori strivire. Țăra­nii români rămân plini de demnitate; rareori ei sunt gălăgioși în bucuria lor. Le trebuie să se uite la cineva, să-l atingă, să-i audă glasul: dar nu arată mirare și curiozitate, numai puțină. De cele mai multe ori expresia feței lor ră­mâne serioasă, și copiii lor se uită lung la om, cu fețe grave și ochi mari plini de expresie”.

Pământul, marele vis al țăranilor

Mai târziu, avea să iubească mult simplitatea țăranilor. Rar întâlnim un portret colectiv mai expresiv al țăranilor români: „M-am purtat printre cei mai umili. Am intrat în căsuțele lor, le-am pus întrebări, am prins în brațele mele pe pruncii lor. Le-am vorbit limba cu stângăcie, făcând multe greșeli, dar, deși străină, nicăieri, între țărani, n-am întâmpinat neîncredere ori bănuială. Erau bucuroși să-mi vorbească, bucuroși să mă lase să întru în căsuțele lor și, îndeosebi, să-mi vorbească de necazurile lor. Totdeauna de necazurile lor au să povestească cei sărmani, dar aceștia o făceau cu o demnitate deosebită, vorbind de moarte și de sărăcie cu o resemnare stoică, numărând mormintele copiilor lor așa cum altcineva ar număra pomii sădiți în jurul casei. Săraci sunt, neștiutori sunt țăranii aceștia. Părăsiți sunt și plini de eresuri (cu sensul de superstiții - n.r.), dar este o mare noblețe în rasa lor. Sunt cumpătați la mâncare și mulțumiți cu puțin, puține sunt nevoile lor, dorințele lor sunt mărgenite; dar un vis mare îl hrănește cu dragoste fiecare din ei în inima sa: el dorește să fie stăpân pe pământ, să aibă în sama lui ogorul pe care-l lucrează; dorește să-l poată numi al său. Aceasta mi-a spus fiecare din ei și ei toți”.

Marele vis al ţăranilor de a avea pământ s-a împlinit prin reforma agrară din anul 1921, venită în urma făgăduinței făcute ostașilor, care erau mai mult ță­rani, în 1917, când regele Ferdinand le-a spus să lupte cu toată ființa și să apere pământul țării, căci o parte din el va fi și al lor prin lege. Regina Maria și regele Ferdinand s-au bucurat de manifestarea dragostei și fidelității țăra­nilor români în luna mai 1919, când au făcut turneul regal în Transilvania, după Marea Unire, dar și cu prilejul încoronării la Alba Iulia, în octombrie 1922.