Reviste culturale ale emigraţiei
Pentru scriitorii români care au trăit în exil după 1944 păstrarea identităţii culturale române, exprimarea într-o limbă română literară de înaltă ţinută şi dezvăluirea adevărurilor politice despre regimul instalat la Bucureşti au constituit miza reală a supravieţuirii dincolo de hotarele ţării natale.
Dintr-o cronologie publicată de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) putem afla date importante cu privire la revistele culturale publicate de emigraţia românească postbelică. Redăm în continuare câteva repere.
Prima publicaţie românească din exil a fost „Luceafărul”, editată la Paris (1948-1949), din iniţiativa şi cu contribuţia financiară a generalului Nicolae Rădescu, condusă de Mircea Eliade şi avându-l secretar de redacţie pe Virgil Ierunca. Revista apărea în noiembrie 1948, la puţin timp după emigrarea în capitala Franţei a multor intelectuali români, dar n-a avut decât două apariţii din cauza greutăţilor financiare.
La începutul anului 1949, la Roma, se tipărea revista de cultură creștină „Suflet românesc”, coordonată de Gheorghe Cosma, iar doi ani mai târziu, la Buenos Aires, românii publicau „Cuget românesc” cu scopul „răspândirii culturii și literaturii române în Brazilia și în alte țări”. Tot atunci apare revista „Vatra”, subintitulată „Foaie românească de opinie și informație”, publicație coordonată de Petre Vălimăreanu. La New York, apărea ziarul „Românul”, organ de presă al Asociației Românilor Liberi din Statele Unite ale Americii (ulterior al Ligii Românilor Liberi), fondat de generalul Nicolae Rădescu. Publicația şi-a sistat apariţia după luna martie 1963.
În Buenos Aires, în 1953, vede lumina tiparului „Curierul creștin”, avându-i printre colaboratori pe principesa Ileana, Vintilă Horia, Theodor Scorțescu, Ion Dan, Gheorghe Rusu. Peste un an, la Paris, din inițiativa lui L. M. Arcade (Leonid Mămăligă), se constituia Cenaclul Literar Român, avându-l ca președinte de onoare pe Mircea Eliade, textele citite în reuniunile literare desfăşurate ulterior în casa lui Arcade, din Neuilly-sur-Seine, au fost în bună parte publicate în „Caietele inorogului”.
În 1960, un grup de exilați români din Mexic au alcătuit o enciclopedie privind contribuția românească la cultura universală, iniţiatori fiind Nicolae Petra și Horia Tănăsescu. La Ciudad de Mexico se tipăreşte în 1963 primul număr al revistei literare „Drum”, avându-i printre susţinători pe Nicolae Petra, Nicolae Novac, Nicolae Cârjă. În acest timp, românii de la Paris scoteau noua revistă „ființa românească”, al cărei comitet de redacție era format din Mircea Eliade, Vintilă Horia, Virgil Veniamin.
Poetul şi prozatorul Ştefan Baciu a înfiinţat în Hawaii, unde trăia cu soţia sa, poeta Mira Simian, revista „Mele” (1965), la care colaborau scriitori români de pretutindeni.
În 1969, la Paris, neobositul Virgil Ierunca, împreună cu Nicolae Petra și Aurel Răuță, tipăreşte revista literară „Limite”. Nucleul intelectualilor din Franţa editează, începând cu 1973, şi revista de literatură „Ethos”.
Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română din Tel Aviv a editat vreme de zece ani (1975-1985) publicația „Izvoare”.
La Hamilton, în Canada, ziarul „Cuvântul românesc” a apărut lunar în acea perioadă, sub conducerea lui George Bălaşu.
Comunitatea românilor emigraţi în Amsterdam (Olanda) şi-a unit eforturile pentru a edita un jurnal internaţional de studii culturale româneşti în limba engleză.
O publicaţie românească celebră în exil s-a tipărit începând cu 1978 la München: ziarul „Curentul”, serie nouă, dorindu-se o continuare a cotidianului cu acelaşi nume condus de Pamfil Șeicaru, la București, din 1928 până în 1944. Publicaţia a apărut lunar până în 1992.
Radu Tudoran a editat în Philadelphia, Statele Unite, revista „Agora”, la care au colaborat: Paul Goma, Vladimir Tismăneanu, Mihai Botez, Mihnea Berindei, Victor Frunză. Revista apărea cu doi ani înainte de căderea comunismului în România.
Impresionează dorinţa intelectualilor români emigraţi de a crede cu tărie că există o forţă a cuvântului scris şi de a folosi această forţă nu pentru propria afirmare în primul rând, ci pentru a păstra sentimentul unui „acasă” românesc oriunde i-au purtat paşii prin lume.