Ripiceni, cel mai înghesuit sat din România

Se împlinesc anul acesta 30 de decenii de la inaugurarea barajului Stânca-Costeşti şi tot atâtea de când suferinţele celor strămutaţi persistă în paralel cu speranţele lor spre un viitor luminos. Asta li s-a promis sătenilor când li s-a impus strămutarea. Atunci, în anii â70, şapte sate din lunca Prutului au fost îngrămădite într-unul singur: Ripiceni. Din partea Statului n-au beneficiat decât de 3-4 ari de pământ şi câte un cec de cinci mii de lei pentru materiale de construcţie. La construcţia barajului Stânca-Costeşti, cea mai mare acumulare de apă din România după Porţile de Fier, partea română a fost nevoită să strămute şapte sate, iar cea sovietică, adică Republica Moldova, 11 sate.

La Ripiceni, oamenii nu au telefoane. Nici nu au nevoie de aşa ceva. Dacă vorbeşti un pic mai tare, se aude din casă în casă. Doar cei de la Primărie au telefoane mobile, dar la Ripiceni nici semnal telefonic nu există. Animalele s-au adaptat şi ele la situaţie, slăbind cu kilogramele ca vedetele, ca să se poată strecura prin îngustimea dintre pereţii caselor. Dar cea mai mare problemă a sătenilor din Ripiceni tot cea a wc-urilor rămâne. „N-avem unde le mai face. Le-am mutat de trei ori, iar acum doar să le mutăm şi pe ele în stradă ar mai fi o soluţie“, spune Maria Daraban, care de 30 de ani locuieşte în cel mai înghesuit sat din România. Apoi, glumeşte: „Când ne-am mutat aici, îmi era ruşine să mă duc acolo, mă înţelegi matale, să mă audă vecinul. Acum ne-am obişnuit unii cu alţii.“ Strămutaţi şi înghesuiţi Se împlinesc anul acesta 30 de decenii de la inaugurarea barajului Stânca- Costeşti şi tot atâtea de când suferinţele celor strămutaţi persistă în paralel cu speranţele lor spre un viitor luminos. Aşa cum li s-a promis atunci când li s-a impus strămutarea. Prin 1975, când, printr-un ordin semnat de prim-ministrul Corneliu Mănescu şi contrasemnat de ministrul Apelor, Ion Iliescu, s-a dispus construcţia barajului, şapte sate din lunca Prutului au fost îngrămădite într-unul singur: Ripiceni. Sătenii din Bold, Lehneşti, Popoaia, Movila Ruptă, Ripicenii Vechi, Cinghinia şi Râşca şi-au luat la repezeală ce au mai apucat şi duşi au fost. Nici nu ştiau unde anume. Unde i-a basculat remorca tractorului, acolo şi-au făcut noile locuinţe. Din partea Statului n-au beneficiat decât de 3-4 ari de pământ şi câte un CEC de cinci mii de lei pentru materiale de construcţie. Şi-au lăsat acolo gospodării frumoase şi îngrijite, pământuri mănoase şi livezi pline de rod, dar şi amintirea anilor petrecuţi pe vremea copilăriei. Astăzi, prin Ripiceni, în timpul amiezii, mai întâlneşti doar bunici şi nepoţi. Ceilalţi şi-au luat zborul ca pescăruşii după hrana cotidiană. Au pământurile la zeci de kilometri distanţă de casă, iar dacă vor să subziste trebuie să mărşăluiască până acolo. Au rămas bunicii să le povestească nepoţilor despre satele lor de odinioară, cu grădini întinse şi curţi largi în care aveau unde să întoarcă căruţa cu fân. Cu grajduri pline cu animale. „Ce ne-a adus nouă barajul? Pagubă!“ „Atunci, în 1978, era primar unul, Mihai Iosub. El ne-a înghesuit aici unde suntem“, povesteşte Dumitru Ciobanu. Copiilor, care nu au prins acele vremuri, li se pare că le spune poveşti. Unde s-au mai văzut curţi atât de mari în care să te joci cât pofteşti şi livezi din care să culegi poame? Pentru ei, singurul loc de joacă este colbul din mijlocul drumului. S-ar duce ei la şcoală, dar nu au părinţii cu ce să-i trimită. „N-am cu să-i dau la şcoală, n-am nici un venit. Acum ne-a tăiat şi ajutorul social. Zice primarul că l-a oprit pentru sinistraţi“, se plânge Maria Lupu, mamă a trei copii. Aşa că „viitorul de aur“ al Ripicenilor stă toată ziulica prin jurul casei şi admiră libertatea păsărilor. A păsărilor cerului, fiindcă la Ripiceni nici păsările de curte nu au libertate. E şi impropriu să le spui „de curte“, fiindcă stau claie peste grămadă în câte un ţarc amenajat chiar în stradă. Unii, mai inspiraţi, şi-au amenajat tot în stradă şi grădini de zarzavat: trei fire de pătrunjel şi două de ceapă, fiindcă mai multe nici nu încap într-un spaţiu de doi metri pe unul. Şi aşa-s ilegale amenajările astea, dar deocamdată nu le zice nimeni nimic. Locuri de muncă nu sunt la Ripiceni, pământ nu au oamenii, ajutorul social li s-a luat, iar alocaţiile nu li se dau decât copiilor care merg la şcoală. Iată ce le-a adus lor construcţia barajului de la Stânca. Nişte case ghindoace, din metru în metru. „Dumneavoastră veniţi aici, faceţi emisiuni, ne daţi la ziar, dar noi tot cu asta rămânem“, se consolează cu ideea Rodica Muraru, strămutată şi ea din Popoaia. „Satul meu nici măcar nu a fost tot acoperit de apă. Eu mi-aş face şi acum un bordei în satul meu.“ Sorin Zaporojan este un simbol al rezistenţei pentru sătenii din Ripiceni. La 41 de ani ai săi, are şapte copii. Dar şi un handicap care l-a imobilizat într-un scaun cu roţi. „Comisia nu mă bagă la handicapaţi, fiindcă nu am plătit. Primăria nu-mi dă ajutor, fiindcă nu fac ore de muncă. E trist, domnule.“ A încercat el o mică afacere, cu un magazin într-un spaţiu al unui vecin, dar cine are bani ca să intre în el? Mitică şi Elena Cristian au ajuns la venerabila vârstă de 81 de ani. Aveau 50 când au fost trimişi în bejenie de autorităţi, de la Movila Ruptă. Sperau să li se asigure condiţii umane de trai. Acum numai speră. „De-ar fi sănătate!“, spune bădia Mitică. „Ce ne-a adus nouă barajul? Pagubă!“ ▲ Cea mai mare acumulare de apă din România, după Porţile de Fier Barajul Stânca-Costeşti, inaugurat în anul 1978, reprezintă, în momentul de faţă, cea mai mare acumulare de apă din România, după Porţile de Fier. Scopul nodului hidrotehnic este de atenuare a undelor de viitură, pentru scoaterea din inundaţii a terenurilor agricole din aval. În subsidiar - pentru crearea rezervelor de apă pentru alimentarea până la o capacitate proiectată de 5 metri pe secundă, la irigarea unei suprafeţe de 80.000 de hectare şi producţia de energie electrică. La construcţia lui, partea română a fost nevoită să strămute şapte sate, iar cea sovietică, adică Republica Moldova, 11 sate. De lucrările la construcţia barajului s-a ocupat atunci inginerul Alexandru Simionovici (fostul prefect al judeţului Botoşani), care mai apoi, a ocupat funcţia de director la Întreprinderea „Stânca“, cu sediul în Iaşi. În privinţa acelor informaţii care spun că o eventuală rupere a barajului ar mătura toată Moldova până la Galaţi, Alexandru Simionovici spune că astea sunt „cucuri de profani“. „O astfel de întâmplare nu se poate produce decât în cazul barajelor de rezistenţă (în arc), cum este cel de la Vidraru. Barajul de la Stânca, la fel şi cel de la Bicaz, este un baraj de greutate, care se opune împingerii de ape. Nu poate dispărea instantaneu. Are front de beton şi porţiuni de pietriş şi argilă. Dacă ar fi să cedeze, asta s-ar produce lent. Se erodează, se măreşte breşa, dar în timp. Practic, îşi îndeplineşte rolul de atenuare a viiturii.“ În timpul inundaţiilor şi a zvonurilor de tot felul cum că barajul este în pericol, Alexandru Simionovici spune că nu a fost deloc emoţionat. „Ştiam că acest lucru nu are cum să se întâmple.“