Roadele nevoinței ascunse strălucesc veacuri de a rândul tuturor
În spiritualitatea monahismului primar, la loc de cinste şi bucurându‑se de o autoritate de prim rang s‑au aflat de‑a lungul veacurilor, atât în sihăstrie și între zidurile mănăstirilor din lumea toată, cât și în viața creștinilor mai râvnitori de cele sfinte, Omiliile duhovniceşti atribuite celebrului părinte trăitor în secolul al IV‑lea în pustia Egiptului, Sfântul Macarie Egipteanul († 390).
Printre marii asceți ai monahismului primar, el este unul dintre cei mai de seamă, nevoindu‑se ca ucenic al chiar Marelui Antonie, supranumit „Părintele călugărilor”.
Fire extrem de serioasă încă din fragedă pruncie, Sfântul Macarie va fi numit de istoricul Paladie „copilul bătrân” (παιδαριογέρων).
Dedicându‑se cu totul ascezei după moartea părinților lui și făcut cleric cu de‑a sila, Sfântul Macarie are să lumineze multe inimi cu predicile sale. Se adâncește în sihăstrie pe muntele Nitriei și mai apoi în pustiul Sketis, unde viețuiește vreme de 60 de ani.
Cugetări care au rodit în inimi fapte luminătoare de suflet
Scrierile lui au exercitat încă din acea vreme o uriașă influență în rândul viețuitorilor iubitori de liniștire. Liniile gândirii lui teologice, chiar dacă exprimată într‑un stil oral și accesibil, adaptat educației oamenilor acelor vremuri și brodat adesea cu imagini sugestive din universul vieții oamenilor de la țară, au pus temelie bună Sfinților Părinți de mai târziu, fiind un bun fundament misticii răsăritene medievale. Gândirea lui, pătrunsă de duhul Scripturii, are în centru relația omului cu Duhul Sfânt.
Omul care pornește pe calea mântuirii nu găsește liniștea chiar repede, căci află încă de la primii pași potrivnicie față de înaintarea sa în duh: „Dacă cineva, auzind cuvântul lui Dumnezeu, porneşte la luptă, aruncă de la sine lucrurile (acestei) vieţi şi lanţurile lumii, se leapădă de toate plăcerile trupeşti, se dezleagă de toate acestea, perseverează şi consacră tot timpul Domnului, (un astfel de om) poate să afle că în inimă îl aşteaptă altă luptă, altă împotrivire ascunsă şi alt război împotriva cugetelor (iscate de) duhurile răutăţii” (Omilia a XXI‑a, 2‑3, pp. 194‑195).
Trepte către viețuirea minunată
Pocăința este motorul trezirii la viața cea adevărată, iar ea trebuie întărită prin stăruința în lucrarea binelui: „În ce constă lucrarea omului? În abţinere, în fuga de lume, în stăruinţă şi rugăciune, în priveghere şi în iubirea faţă de Dumnezeu şi de fraţi” (Omilia a XXVI‑a, 19, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” nr. 34, p. 211).
Sfântul Macarie ne asigură că tocmai atunci când omul începe să cunoască lumea harului, are parte de împotrivirea celui rău. De aceea, valoarea vieții unui om stă și în puterea de a răbda necazurile vieții: „Oare după ce unul s‑a împărtăşit de har, nu se mai războieşte, nu mai are necazuri? Oare valurile ispitelor de la cel rău nu se mai ridică?! Abia de atunci încercările sunt şi mai multe, abia atunci sunt necesare marile nevoinţe până la sudoare, abia atunci marile împotriviri (faţă de cel rău). După o astfel de sporire a sufletului în har, se ridică şi ispitele celui rău, dar acestea numai cât îi este cu putinţă sufletului să reziste” (Cuvântarea a XI‑a, B1, p. 96).
Aflarea mântuirii ține și de îndrumarea de care avem parte. De aceea, Sfântul Macarie îndeamnă căutarea cu ardoare a îndrumătorilor adevărați, a celor care fac cele ce spun: „Trebuie ca fiecare, în toată vremea şi la tot lucrul, să judece şi să verifice dacă acesta trăieşte după cuvântul adevărului şi calcă pe urmele Domnului, sau mai bine zis dacă acceptă să fie verificat de bărbaţii duhovniciţi. Va trebui (candidatul) să caute mereu pe acei (îndrumători) care propovăduiesc cuvântul adevărului şi‑l posedă în adevăr” (Cuvântarea a V‑a, B1, p. 41); „Îndrumătorii cei adevăraţi sunt cei care grăiesc în Duhul Sfânt şi sunt plăcuţi cu harul, făcând să răsune glasul viu al inimii, iar pentru a adăpa mulţimea, ei nu se dedau cu buzele la flecăreli şi cuvântări deşarte; numai unii ca aceştia aduc în sufletele ascultătorilor puterea şi bucuria cerească, prefăcându‑i astfel pe oameni şi conducându‑i la o sfinţenie asemănătoare cu a lor, aceea care este reală rodire a harului” (Cuvântarea a V‑a, B2, p. 41).
Sfaturi către predicatori
Făptuirea binelui este mesajul vieții unui creștin. Iată ce trebuie să aibă mai ales cei ce‑i învață pe alții în ale mântuirii: „Pe când cel sărac, cel ce nu are nimic din bogăţia lui Hristos, cel ce nu are în sufletul său bogăţia cea duhovnicească… dacă vrea să vestească cuvântul adevărului şi să desfăteze cu el pe unii dintre ascultători, dat fiind că el nu poartă în sine cuvântul lui Dumnezeu, în toată puterea şi adeverirea, ci numai citează şi împrumută cuvinte din vreo scriere sau cuvinte auzite de la oamenii duhovniceşti, el redă şi explică aceste cuvinte. Cele spuse par să desfăteze şi să bucure pe unii, dar după ce discursul său s‑a terminat, fiecare cuvânt se reîntoarce la cele din care a fost luat, şi el rămâne iarăşi gol şi sărac, pentru că nu are o comoară a sa de la Duhul din care să ofere, să folosească şi să desfăteze pe alţii. Astfel el nu se bucură şi nu se veseleşte în Duhul” (Omilia a XVIII‑a, 4‑5, p. 184).
Atitudinea omului faţă de întreaga lui luptă ascetică este esenţială în reuşita ei. De aceea, oricare dintre noi trebuie să ne simțim datori în a ne trudi spre dobândirea virtuţilor şi a hainei curate a harului, căci Sfântul Macarie ne învață: „Dator este fiecare dintre noi să se nevoiască, să se trudească şi să se sârguiască în (a săvârşi) toate virtuţile, să creadă şi să ceară de la Domnul ca încă de pe acum, omul (nostru) cel lăuntric să se facă părtaş la slava aceea şi sufletul să se împărtăşească de acea sfinţenie a Duhului, ca fiind curăţiţi de noroiul răutăţii, să avem şi la înviere acea (putere), care va îmbrăca trupurile noastre înviate, va acoperi urâciunea şi ne va odihni în Împărăţia cerurilor. (...) Atunci, trupurile se vor îmbrăca cu slavă divină, după faptele lor şi se vor umple de slava Duhului, pe care (sfinţii) o au încă de acum în sufletele lor” (Omilia a V‑a, 12, p. 120).