Romani, daco geţi şi „daco-goţi“ în opera lui Johannes Tröster

Opera „Das Alt und Neue Teutsche Dacia“, scrisă de istoricul ardelean Johannes Tröster şi apărută la Nürnberg în 1666 descrie ţinuturile Transilvaniei străvechi, fiind una dintre lucrările de mare valoare din colecţiile Muzeului Brukenthal din Sibiu. Opera cuprinde idei politice şi descrieri ale etniilor din ţinutul Transilvaniei.

Unul dintre discipolii lui Jacques Derrida, mai precis filosoful francez postmodern Jean-Luc Marion (n. 1946) a făcut, la un moment dat, o analiză a raportului dintre „a vedea“ şi „a privi“. În acest sens, el şi-a propus să-şi argumenteze opinia conform căreia nu se poate vorbi despre o sinonimie, ci despre o distincţie, o diferenţă între cele două verbe. Prin ipoteza sa de lucru, autorul a urmărit să articuleze o fenomenologie în care fenomenele să nu mai fie descrise ca obiecte (precum procedase Edmund Husserl, creatorul fenomenologiei moderne), ori ca fiinţări (cum le vedea filosoful Martin Heidegger).

Pentru Jean-Luc Marion, a vedea nu presupune neapărat o percepţie vizuală, cât să accepţi ceea ce se arată de la sine ca un soi de apariţie care nu se poate reproduce şi nu se poate repeta.

În schimb, pentru a privi ar fi nevoie să poţi păstra sub control vizibilul, fără a-i lăsa iniţiativa de a apărea sau de a dispărea, în plus, interzicându-i orice variaţie de intensitate care ar (putea) perturba înscrierea sa în concept. Privirea vede, cu precizarea că funcţia ei principală pare a fi cea de a poseda, de a conserva, de a păstra. Pe de-o parte, vedem atunci când suntem surprinşi de fenomene, care ne cheamă în mod imprevizibil, făcând imposibil controlul nostru asupra desfăşurării lor; pe de altă parte, privim atunci când decidem să luăm în posesie lumea înconjurătoare, măsurând-o statornic prin intermediul văzului.

Astfel exprimat, lumea lui „a vedea“ este cea a donaţiei, în timp ce „a privi“ este o lume a obiectelor (Ciprian Vălcan, „Hermeneutica răbdării“, în Jacques Le Rider, „Europa Centrală sau paradoxul fragilităţii“, Iaşi, Polirom, 2001, pp. 13-18, la pp. 13-14).

Opera de descriere a Transilvaniei

De altfel, valenţele dihotomice ale binomului „a vedea“ - „a privi“ se regăsesc nu numai în filosofie ori istorie, ci şi în alte domenii, noi rezumându-ne a zăbovi, în câteva cuvinte, asupra celui teologic.

În Evanghelia iubirii, cea după Ioan, la mormântul gol, după ce vorbeşte cu îngerii, Maria întoarce capul şi îl vede pe Iisus. Întorcând capul, de fapt, printr-un act de răsucire a minţii, Maria este în situaţia să vadă invizibilul, altfel spus, să vadă Divinul. Un reper îl avem în acea răsucire a întregului suflet despre care vorbea Platon (Horia-Roman Patapievici, „Omul recent“, Bucureşti, Humanitas, 2001, p. 422, n. 634; cf. Platon, „Republica“ 518 c; 521 c; 526 e).

Un exemplu de natură istorică din secolul al XVII-lea, al percepţiei duble „a vedea“ - „a privi“ o constituie cartea istoricului transilvan Johannes Tröster, „Das Alt und Neu Teutsche Dacia“ („Vechea şi noua Dacie germană“), care se dorea a fi o nouă descriere a ţinuturilor transilvane („das ist: Neue Beschreibung des Landes Siebenbürgen“).

Cartea a apărut la Nürnberg în 1666, ediţie îngrijită de Johann Kramer, tipograful fiind Christoph Gerhard. Pe coperta interioară întâlnim un ex libris de proprietate: „Georgius N¤...¥. Kirschner Anno Domino 1696 Die 8 Februari“.

Scrisă în germană cu caractere gotice, „Das Alt und Neu Teutsche Dacia“ este agrementată atât cu planşe cuprinzând imagini ale unor oraşe medievale transilvane ori medalioane fanteziste de personaje istorice, cât şi cu texte ale unor inscripţii latine din vremea Daciei romane şi cu un tabel cuprinzând alfabetul runic, aşa-numitul „futhark“, întâlnit şi ca „futhar(k)“, numele venindu-i de la primele 5 (6) litere ale acestuia (fehu, uruz, thurisaz, ansuz, raido şi kaunan).

Dacia în viziunea unui romantic sas

Prin intermediul cărţii lui Tröster ne aflăm atât la nivelul de gândire al secolului al XVII-lea, căci acest umanist, istoric şi geograf ardelean dădea glas unei idei romantice - pe care el o credea realitate istorică autentică -, una cu substrat istoric, devenit deziderat politic, idee bazată pe confuzia dintre daco-geţi şi daco-goţi.

Altfel exprimat, suntem în faţa unei dihotomii dintre „a vedea“ şi „a privi“. Prin demersul său, Johannes Tröster considera că saşii, consideraţi de el ca fiind cei mai vechi locuitori ai Daciei - descendenţi din daco-geţi / daco-goţi - ar fi fost mai îndreptăţiţi politic să conducă Transilvania, în detrimentul ungurilor, veniţi mai târziu în Principat şi, care, nu numai la nivelul secolului în discuţie, monopolizaseră puterea.

Şi cum să nu fie mândru Tröster de strămoşii săi din Antichitate - nu ostenim să repetăm: într-o construcţie mentală şi lingvistică în care getul şi gotul se confundau, căci istoricul ardelean „vedea“, „nu privea“ - au locuit în Dacia de mii de ani, iar ale căror onorabile fapte eroice şi dragoste pentru artele frumoase le-au fost inspirate de Deceneu, Zamolxis şi alţii (Johannes Tröster, „Alt- und Neu-Teutsche Dacia“, Nürnberg, 1666, p. 23). Un Zamolxis despre care autorul nostru afirmă, cu sinceritate şi nedisimulată mândrie de urmaş, că în Egipt şi la Pitagora în aşa măsură s-a şcolit, încât pe concetăţenii săi i-a învăţat toată frica de Dumnezeu precum şi bunele moravuri. El i-a învăţat cu putere nemurirea sufletelor, de aceea pe el şi pe urmaşii săi, regii îi cinsteau ca pe nişte semizei şi în toate lucrurile le cereau sfatul (Tröster, p. 39).

Românii, cei mai vechi locuitori

Socotindu-i pe daci mai vechi decât romanii în Dacia, lucru absolut corect sub raport istoric, Tröster afirmă că, după daci, românii, descendenţi direcţi ai romanilor, sunt cei mai vechi locuitori ai ţării, de când împăratul Traian, în jurul anului 100 d. Hr., pentru prima oară a pătruns în Dacia… De la strămoşii acestor valahi sunt rămase ici şi colo inscripţii locale… astfel că ţara numită azi Transilvania, în modul cel mai adecvat poate fi socotită un mic „Latium“ (Tröster, pp. 69-70).

Prin intermediul operei în discuţie, aflată în colecţiile Bibliotecii Muzeului Naţional Brukenthal, ne aflăm în universul autologiei exprimării, în situaţia în care, prin autologie se înţelege o cunoaştere ori o înţelegere de sine.

Concret, umanistul sibian a încercat să articuleze o teorie politică, construită prin intermediul unor argumente istorice, argumente care au avut valoarea lor la nivelul de gândire al secolului în care acesta a trăit, dar care rămân interesante şi pentru noi, cei de azi, dispuşi să studiem istoria sine ira et studio („fără ură şi părtinire“), cum ne învaţă Tacitus.