Rugăciune la ceas de seară pentru doi sfinți din Țara Românească

În cadrul programului liturgic dedicat hramului de toamnă al Catedralei Patriarhale istorice, desfășurat în aceste zile în cinstea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, astă‑seară, 27 octombrie 2026, a fost săvârșită slujba Privegherii în cinstea Sfântului Ierarh Iachint, primul Mitropolit al Țării Românești, și a Sfintei Cuvioase Teofana Basarab. Slujba Privegherii a fost oficiată de Preasfințitul Părinte Iachint de Pacific, Arhiereu‑vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, slujitori ai lăcașului de cult.

La finalul slujbei Vecerniei unite cu Litia, Preasfințitul Părinte Iachint de Pacific a subliniat importanța urmării lui Hristos, Păstorul Cel Bun, prin credință statornică, rugăciune și participare la viața Bisericii, evidențiind totodată rolul sfinților ca modele de viețuire creștină.

„La slujba din această seară am ascultat Evanghelia pe care Biserica o citește la pomenirea sfinților ierarhi, și anume începutul capitolului al zecelea din Evanghelia după Ioan. Domnul tocmai îl vindecase pe orbul din naștere, iar fariseii, care se credeau văzători, Îl socoteau un înșelător. Atunci, Hristos le spune: «Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră prin ușă este păstorul oilor» (Ioan 10, 1‑2). Ce înseamnă să intri pe ușă? Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde că «a intra prin Scripturi înseamnă a intra prin ușă», pentru că Scripturile «sunt cele care ne duc la Dumnezeu și ni‑L fac cunoscut» și tot ele «le închid intrarea lupilor» (Omilii la Ioan, Omilia LIX). Și cât de frumos spune Evanghelia că păstorul își cheamă oile pe nume! Suntem în această seară mii de oameni și poate că cineva se simte pierdut în mulțime. Hristos însă ne cunoaște pe fiecare în parte, după numele pe care l‑am primit la Botez și cu care preotul ne cheamă la Sfântul Potir. Ne cunoaște pentru că ne poartă de grijă. Sfântul Teofilact spune că păstorul «cunoaște pe oile Sale, fiindcă poartă grijă pentru dânsele».(…) Pentru că fariseii nu au înțeles pilda, Domnul le‑o lămurește: «Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor» (Ioan 10, 7). De ce Se numește Hristos ușă? Pentru că El este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, iar în Persoana Lui dumnezeirea și omenitatea s‑au unit pentru totdeauna. Prin El, Dumnezeu a venit la oameni și tot prin El omul ajunge la Dumnezeu”.

În continuare, ierarhul a evidențiat statornicia în credință și puterea rugăciunii neîncetate, subliniind că exemplul de viață al celor doi sfinți rămâne un reper pentru credincioșii de astăzi: „Ales în anul 1358 Episcop al Vicinei, cetate de la Dunăre, în Dobrogea, Sfântul Iachint a purtat grijă de turma sa în vreme de năvăliri, fiind păstor în vreme de lupi, care nu și‑a lăsat oile. În anul 1359, la cererea voievodului Nicolae Alexandru Basarab și cu binecuvântarea Sfântului Patriarh Calist I, a venit la Curtea de Argeș, devenind cel dintâi Mitropolit al Ungrovlahiei. I‑a întărit în credința ortodoxă pe voievod și pe dregători, a hirotonit preoți vrednici, a îngrijit mănăstirile și era iubit de popor «pentru blândețea și milostivirea lui». La bătrânețe, Sfântul Iachint a fost încercat de boli și de «felurite clevetiri nedrepte», dar le‑a biruit «prin smerenie și cu nădejde în Dumnezeu». Câți bătrâni și bolnavi nu se simt astăzi uitați sau vorbiți de rău! Sfântul Iachint le arată că și neputințele bătrâneții pot deveni prilej de rugăciune și cale de sfințire. Mitropolitul Iachint, care apărase la Constantinopol învățătura isihastă alături de Sfântul Grigorie Palama, îi învăța pe călugări rugăciunea neîncetată. Aceasta este isihasmul, termen provenit din cuvântul grecesc isihia, care înseamnă «liniște»: «rostirea rugăciunii lui Iisus cu mintea în inimă și luare‑aminte asupra gândurilor». Este vorba despre chemarea neîncetată a numelui lui Hristos prin rugăciunea: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑mă pe mine, păcătosul!». (…) Aceeași rugăciune a minții a deprins‑o și Sfânta Cuvioasă Teofana. Fiica lui Basarab I, botezată Teodora, s‑a căsătorit în anul 1322 cu Ivan Alexandru, viitorul țar al Bulgariei, și și‑a crescut cei patru copii, «insuflându‑le dragostea de Hristos, rugăciunea, smerenia și înțelepciunea». Dumnezeu a îngăduit însă să treacă prin mari suferințe: doi dintre fiii ei au murit în războaie, iar în anul 1345 țarul a alungat‑o de la curte pentru a lua de soție o necreștină. Teodora nu s‑a răzbunat și nu a deznădăjduit, ci «a răbdat necazul, cu încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s‑a smerit și a ales viața monahală» (Sinaxarul sinodal, 28 octombrie), primind numele de Teofana. A trecut la Domnul la adânci bătrâneți și este cinstită până astăzi de bulgari, de sârbi și de români”, a spus Preasfinția Sa.

În încheiere, Preasfinția Sa a îndemnat credincioșii să urmeze exemplul de credință al sfinților, să asculte glasul lui Hristos și să cultive rugăciunea neîncetată: „Să luăm aminte la cuvântul Apostolului: «Aduceți‑vă aminte de mai‑marii voștri, care v‑au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare‑aminte cum și‑au încheiat viața și urmați‑le credința» (Evrei 13, 7). Să intrăm în staulul lui Hristos pe ușă, adică prin credința cea dreaptă și prin Sfintele Taine, să ascultăm glasul Păstorului oriunde ne‑am afla în lume și să învățăm de la Sfântul Iachint și de la Sfânta Teofana dragostea pentru rugăciune, rostind cât mai des, în inimă, numele lui Iisus”.

Cântările liturgice au fost interpretate de Grupul psaltic „Tronos” al Catedralei Patriarhale, dirijat de arhidiaconul Mihail Bucă.