Rugăciunea personală și participarea la Sfânta Liturghie au fost izvor de putere în timpul calvarului deportărilor comuniste
Tragedia deportării celor aproximativ 44.000 de persoane din teritoriul de graniță al României cu Iugoslavia, în Câmpia Bărăganului, în noaptea de Rusalii (17/18 iunie) a anului 1951, reprezintă una dintre cele mai dramatice acțiuni represive desfășurate de regimul comunist din România după cel de-Al Doilea Război Mondial, în contextul mai larg al deportărilor dispuse în anii 1941-1960: deportarea sutelor de preoți, intelectuali și chiaburi români din Basarabia și Bucovina de Nord în Kazahstan și Siberia (1941, 1949, 1951), deportarea etnicilor germani în URSS (1945), deportarea miilor de deținuți politici în coloniile de muncă din Delta Dunării (1950-1960) și la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953/1955), rupţi de locurile natale și supuşi unor tratamente inumane, devenind, astfel, victime ale unui program sistematic de exterminare politică și ideologică.
Familii numeroase formate din părinți, copii și bunici de naționalități diferite (români bănățeni, olteni, basarabeni și bucovineni, aromâni, vlahi, megleno-români, sârbi, șvabi, bulgari, maghiari, evrei etc.), aparținând diverselor categorii sociale, în special clasei țăranilor înstăriți, denumiți chiaburi de către autoritățile de stat și considerați dușmani ai regimului comunist, au fost ridicate în noaptea de 17/18 iunie 1951 din propriile locuințe aflate în județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, pe o rază de 25 de kilometri de granița iugoslavă, și transportate cu trenurile de marfă în Câmpia Bărăganului, unde au rămas până în anul 1956. Ajunși în Bărăgan, au fost obligați să-și construiască propriile case și sate și să muncească în gospodăriile agricole de stat din regiune, plătiţi cu sume modice și controlaţi periodic de autoritățile de stat. Coeziunea familiei le-a dat puterea să înfrunte cu stoicism vicisitudinile istoriei şi geografiei și să supraviețuiască.
Sunt impresionante mărturiile unora dintre persoanele deportate cu privire la participarea la sfintele slujbe în bisericile din satele învecinate și la modul în care credința i-a salvat de la pieirea spirituală:
„În fiecare duminică, şiruri de prunci, femei şi chiar bărbaţi făceau drumul prin baltă pentru a lua parte la Sfânta Liturghie de la bisericuţa din Tămăoani. Acolo se rugau bunului Dumnezeu să le dea putere şi sănătate şi să poată duce calvarul care le-a fost dat de comunism. Parcă-i văd şi astăzi cum trec prin baltă, pe o potecă îngustă, pe sub sălcii, pe lângă brusturi, şovar şi pipirig. Pe deasupra capetelor trece rar câte o pasăre de baltă, o raţă, un nagâţ, un uliu şi ei păşesc peste stuful uscat ..., merg sau se întorc de la bisericuţă, unul în spatele celuilalt. Cei din Beba, Checea şi Giulvăz au organizat un cor şi de sărbători au cântat colinde şi cântări bisericeşti de a răsunat micuţa biserică din Tămăoani în care nu aveai loc să arunci un ac. Cei din sat au rămas uimiţi şi ne-au întrebat de ce am fost aduşi aici şi puşi să facem sat pe fundul lacului, că ei ne văd oameni de treabă şi gospodari cu frica lui Dumnezeu, deşi autoritățile le-au spus că suntem bandiţi periculoşi”.1
Politica internă de colectivizare forțată a agriculturii, începută în anul 1949, care a fost una dintre cauzele principale pentru deportările în Bărăgan, a marcat dramatic și clerul Bisericii Ortodoxe Române. În anii 1950-1952, numeroşi preoţi ortodocşi români din satele României au fost trecuți, de către aşa-numitele sfaturi populare locale, în rândul chiaburilor. Asupra lor au fost îndreptate măsuri violente și înjositoare, fiind puşi la munci incompatibile cu demnitatea şi chemarea lor preoţească: dublarea impozitului şi a cotelor către stat, transporturi obligatorii cu căruţa proprie în interesul celor aflaţi la conducerea satelor, „rechiziţionarea” calului din gospodăria proprie, arii de treierat la batoză, cărat de piatră, nisip, lemne și apă, repararea podurilor, curăţarea drumurilor, a şanţurilor și a curţii sfatului popular, văruirea internatelor şcolare și a closetelor, supravegherea de la spate „cu bâta” prin folosirea de jigniri şi insulte murdare, maltratări, stingerea varului în curtea sfatului popular, frecarea duşumelelor, spălarea geamurilor, scoaterea sălciilor şi a lemnelor din albia unor râuri, încărcarea de vagoane cu sare, lemne și grâu, strângerea şi predarea de seminţe de iarbă, defavorizarea copiilor preoților prin exmatricularea lor din şcoli, oprirea de la săvârşirea slujbelor liturgice în duminici şi sărbători, intrarea cu forţa în biserică, în stare de ebrietate, a celor aflaţi la conducerea satelor ş.a. Vina cea mai mare care li se aducea preoților chiaburi era aceea de a fi fost „duşmani de clasă şi ai păcii și exploatatori şi duşmani ai poporului muncitor, prin deţinerea de terenuri agricole, de cazane de fiert ţuica, batoze ori alte mijloace de exploatare”. Preoţii erau acuzaţi, în general, că „au avut servitori şi că au folosit braţe de muncă salariată la lucrarea pământului”.2
Cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la tragedia deportărilor în Bărăgan, transmitem un cuvânt de binecuvântare și felicitare organizatorilor evenimentului cultural-științific găzduit astăzi, 16 iunie 2026, de Administrația Prezidențială în Palatul Cotroceni, și tuturor celor prezenți la premiera filmului „Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951”, în rândul cărora se numără și unii membri ai Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan și ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, supraviețuitori ai deportărilor și urmași ai acestora.
Exprimăm, de asemenea, cuvinte de apreciere istoricilor care efectuează cercetări arhivistice și memoriale valorificate în editarea de cărți, în organizarea de simpozioane sau în producții documentare media pentru recuperarea adevărului istoric al unei perioade greu încercate din istoria României, care a durat 40 de ani și care a marcat întreaga societate românească, inclusiv Biserica Ortodoxă Română.
Ridicarea de troițe și monumente comemorative în diferite localități, săvârșirea slujbelor de pomenire și parastase pentru persoanele deportate decedate, utilizarea platformelor bisericești media pentru relatarea mărturiilor particulare ale supraviețuitorilor și pentru mediatizarea evenimentelor organizate în acest sens se înscriu în activitatea de solidarizare a Bisericii Ortodoxe Române cu proiectele Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan.
Evenimentul de astăzi constituie un prilej de comemorare, dar și de rugăciune smerită înălțată lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, pentru mântuirea sufletelor celor aproximativ 1.700 de persoane (dintre care 175 de copii), care au murit în cele 18 sate ale Bărăganului, în anii 1951-1956, şi ale căror morminte „au fost arate cu tractorul, în anul 1964, pentru ca terenurile să fie cultivate cu legume și cereale sau transformate în sisteme de irigaţii”.3
Cu deosebită preţuire şi părintească binecuvântare,
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Mesaj transmis la premiera filmului Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951, eveniment organizat de Administraţia Prezidenţială la Palatul Cotroceni, marţi, 16 iunie 2026.
Note:
1. Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, Rusalii 51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Ed. Marineasa, Timișoara, 2004, p. 17.
2. Arhiva Episcopiei Aradului, Dosarul III 38/1951.
3. Romulus Rusan - coordonator, Morţi fără morminte în Bărăgan (1951-1956), Ed. Fundației Academia Civică, 2011, p. 2.