Rugăciunile mamei Victoria de la Câmpina

De la „eu“ la „noi“ este un parcurs al nevoirii creştine, care ridică smerenia şi rugăciunea credinciosului de la persoană la comunitatea întreagă, ca speranţă de mântuire colectivă. Am înţeles rostul şi bucuria acestui fapt fundamental al vieţii dintr-o discuţie pe care am purtat-o cu mama Victoria Mocanu. O femeie în vârstă, mult încercată de viaţă, care şi-a găsit liniştea şi rostul rugăciunii în nevoirea pentru sine şi pentru semeni, asemenea unei pustnice, în aşezământul social al Parohiei „Sfântul Nicolae“ din Câmpina, judeţul Prahova.

Suferinţa, încercările vieţii, boala fizică aşază pe chipul creştinului care se roagă strălucirea frumuseţii vieţii asumate, ca semn al dobândirii roadelor unei gingaşe lucrări colective la care concură deopotrivă rugătorul, duhovnicul, semenii, şi mai presus de toate şi de toţi răspunsul lui Dumnezeu. Mulţi dintre noi rezumăm rugăciunea la nevoile personale sau ale celor foarte apropiaţi, nefăcând, nu din răutate, ci mai degrabă din neînţelegere, din necunoaştere, pasul cel mare. Adică extinderea ei înălţătoare şi adânc cuprinzătoare asupra tuturor celor care ne sunt fraţi întru Hristos. Şi ne supărăm uneori că nu primim răspuns. Există în această pedagogie a rugăciunii o lecţie pe care, în simplitatea ei, a înţeles-o şi o trăieşte parcurgând concret drumul mântuitor de la „eu“ la „noi“ o femeie simplă, care s-a aşezat cu viaţa ei cu tot într-o veche chilie de schit, astăzi aşezământ social al unei parohii, unde nimic, dar absolut nimic din lume nu mai contează. Doar răspunsurile pe care le va da în faţa Judecătorului şi mila pe care doreşte ca Acesta să o reverse asupra tuturor.

O viaţă de suferinţă şi câteva amintiri

Se numeşte Victoria Mocanu, are 74 de ani, este de loc din comuna Brebu, satul Pietriceaua, judeţul Prahova. Ne-am întâlnit cu ea în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae“ din Câmpina, unde locuieşte de trei ani şi jumătate.

Este singură aici. Soţul i-a murit cu mulţi ani în urmă, la patru ani după căsătorie. Avea 30 de ani. La fel s-a întâmplat şi cu prima fiică. A murit de cancer la doi ani şi zece luni. Mai are o fată, Cristina, care acum este în Italia cu familia, cu copiii ei, pe care nu a văzut-o de câţiva ani.

Un frate mai mare este călugăr la Mănăstirea Crasna, unde mama Victoria a mers timp de 40 de ani să se roage şi să se spovedească. Când i-a aflat situaţia, părintele Petru Moga de la Parohia „Sfântul Nicolae“ din Câmpina, care acum îi este duhovnic, a luat-o să locuiască în aşezământul social al parohiei.

„Aveam casă la Pietriceaua. La 18 ani, am plecat de acasă la Câmpina, unde am lucrat 25 de ani la cantina unui liceu, ca ajutor de bucătar, pentru vreo 700 de copii. Acum sunt pensionară. Am o soră mai mare, de 90 de ani, aici în Câmpina, văduvă şi ea, şi încă o soră geamănă, Veronica, la Brebu, văduvă şi bolnavă. De ceva vreme veneam aici la părintele Moga, la biserică. La o spovedanie, aflând situaţia mea, părintele mi-a spus că mă ia la dânsul. Trebuia să fac o operaţie şi într-un fel îmi era ruşine de sfinţia sa şi de situaţia mea. Până la urmă am venit în cârje şi m-am stabilit aici. După o săptămână, Bunul Dumnezeu m-a ajutat şi am reuşit să renunţ şi la cârje, şi la cadrul cu care mă deplasam. Când m-a văzut părintele măturând prin curte, nu m-a recunoscut. A fost ca o minune vindecarea mea. În iarna aceasta mi-am rupt amândouă mâinile, dar acum s-au vindecat. Plângeam că nu mă puteam îmbrăca, dar cel mai rău îmi părea că lipseam de la Sfânta Liturghie. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, din zi în zi, am simţit putere şi am reuşit să mă deplasez“, povesteşte simplu mama Victoria, pe care am întâlnit-o în pridvorul bisericii noi, aşteptând să deretice după plecarea pelerinilor.

Biblia cu litere mari a mamei Victoria

Ne-a invitat apoi în chilia sa, unde se retrage cu sine şi cu rugăciunile ei după fiecare zi de muncă. Pentru că mama Victoria nu poate să stea degeaba. Face prescurile pentru Sfânta Liturghie, face curăţenie în cele două lăcaşuri de cult, pliveşte iarba din grădină, pregăteşte bisericile pentru slujbe, duce buchete de flori proaspete la icoane şi la mormântul monahului Dionisie, ctitorul fostului schit, care îşi doarme somnul de veci în biserica veche. „Merg cu mare drag şi plăcere la biserică. Nu pot sta degeaba. Am muncit de copilă. Mergeam desculţă cu caşurile de brânză la oraş, pentru că tata era oier, apoi la cantina liceului am muncit din greu.

De când am primit de la părintele o Biblie scrisă cu litere mari, citesc zilnic din ea. Nu mă culc până nu citesc din Biblie. Multe lucruri nu ştiam, deşi aveam şi acasă o Biblie şi Psaltirea. Abia aici le-am aflat. Aceste două cărţi le citea şi tata. Se schimba sâmbăta de hainele de curte, se îmbrăca în costum naţional şi se aşeza la citit. Tata era din Ardeal. Pleca cu oile primăvara şi mai venea toamna. Rămânea mama cu noi. Pentru mine, credinţa reprezintă foarte mult. O iubesc dintotdeauna pe Maica Domnului. Când lucram la Câmpina, mă ascundeam prin câte un birou şi citeam din cărţile acelea mici despre viaţa ei. După ce am început să mă spovedesc la părintele Nicodim de la Mănăstirea Crasna, am început să citesc Paraclisul Maicii Domnului, pentru că aceasta mă ocroteşte. Dacă nu-l citeam într-o zi, a doua zi îl citeam de două ori! De la părintele Cleopa am aflat despre Acatistul Bunei Vestiri, pe care am început să-l citesc şi pe acesta, cum spunea părintele, că «Maica Domnului nu te trece nici cu vedere». De atunci, citesc seara Paraclisul şi dimineaţa Acatistul Maicii Domnului, pe lângă rugăciunile zilei. Apoi citesc din Psaltire, cum ne spune părintele Moga, câte un psalm. Dar eu citesc mai multe“, ne spune bătrâna.

Pedagogia rugăciunii de la „eu“ la „noi“

În 1979 a fost la Ierusalim. A plecat singură la Bucureşti, la avion. La Ierusalim, s-a întâlnit cu Înaltpreasfinţitul Serafim, Mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, care a ajutat-o cât a stat acolo, că nu avea cu ce trăi.

Stă pe marginea patului şi ne citeşte dintr-o Biblie mare, cu coperţile roşii. În jur, icoane, câteva fotografii vechi şi multă, multă linişte. Acesta este spaţiul în care se nevoieşte mama Victoria. „Aici locuiesc cu drag pentru că ştiu că această cameră este o fostă chilie de schit. Acum, cel mai mult mă gândesc la mântuirea sufletului meu. La nimic altceva. Mă gândesc la ce răspunsuri voi da în faţa Judecătorului şi unde voi merge: la Rai sau la iad. Dar poate bunul Dumnezeu va avea milă de noi toţi. Altceva nu mă interesează. Să rămân împăcată cu mine şi cu lumea, cu viaţa mea“, ne mărturiseşte bătrâna, care a înţeles să-şi ridice, în smerenie, rugăciunea de la persoana sa la comunitatea întreagă, ca speranţă de mântuire colectivă şi în comuniune, aşa cum se trăieşte creştineşte în Biserică.

Am plecat de la chilia mamei Victoria bucuroşi că am cunoscut-o şi că prin nevoirea şi rugăciunea ei, cu siguranţă, ne vom bucura şi noi de mila lui Dumnezeu…