Rugul Aprins și filosofia existențialistă

Existențialismul a fost o mișcare filosofică cu adânci rădăcini în istoria filosofiei care a înflorit ca atare în secolele XIX-XX prin câteva mari personalități. Despre influența existen­țialismului asupra membrilor Rugului Aprins vom vorbi în continuare, cu exemple concrete din scrieri ale părintelui Daniil Sandu Tudor, Alexandru Mironescu și-ale Sfântului Dumitru Stăniloae.

Mai mulți membri ai Rugului Aprins au scris despre existențialism încă din perioada lor de formare, din anii interbelici. Între aceștia, poetul și jurnalistul Sandu Tudor, viitorul părinte Daniil. De pildă, acesta participă împreună cu personalități notorii ale epocii (N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, O. Goga, E. Lovinescu, L. Blaga, N. Crainic, Ș. Cioculescu, I. Jianu, M. Vulcănescu, M. Eliade, M. Sebastian) la o anchetă realizată de Petru Comarnescu pe tema „noii spiritualități”, publicată în revista „Tiparnița literară” (nr. 2, 30 noiembrie 1928). Răspunsul lui Sandu Tudor, cu accente poetic-apocaliptice, poate fi rezumat în următoarele fraze:

„Viața duhovnicească nu e nouă, nici veche, e veșnică, asemenea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu. Vremea de acum pare că nu poartă semnele adevăratei duhovnicii. Dăinuiește mai mult o «preocupare», o mirare, nu o trăire în cele sfinte. Sub icoana Hristosului întrezărești mutra Animalului decăzut al veacului. (...) Să nu ne mințim. Există o spiritualitate a Celui întunecat, foarte asemănătoare în arătare cu a Hristosului. Ea se apropie mai puternică decât oricând. Cu cât lumina crește, cu atât și umbra e mai neagră. Aceasta este așa fără vreo sminteală pentru că Domnul Slavei vine, vine dea­supra veacurilor, mai fatal ca orice. Dacă ne este azi dat ceva nou pentru cei ce voim să slujim Semnul Răstignirii [Crucea], nu este o nouă spiritualitate, ci o nouă pocăință voinică și aspră ca pentru niște adevărați ostași ai Celui ce vine pe calul alb de apoi” (p. 45). Reamintim, răspunsul lui Sandu Tudor este publicat cu doar câteva luni înainte de a pleca în pelerinajul său prin Sfântul Munte Athos...

Deja un autor consacrat (romancier, publicist), deja cercetător și profesor la Facultatea de Chimie a Universității din București, Alexandru Mironescu se apropiase de filosofia științei și de cercetări privitoare la binomul știință-religie, grație prieteniei cu Sandu Tudor, redescoperind prin acesta creștinismul ortodox. După un prim doctorat în chimie, susținut la Paris (Sorbona), Alexandru Mironescu tocmai își susținuse un al doilea doctorat în filosofie, la Universitatea din București. Iată de ce este solicitat să răspundă la câteva întrebări ale lui Valeriu Popovici, într-un interviu publicat în ziarul „Fapta” (nr. 559, 20 iulie 1946, p. 2) cu titlul (discutabil): „Însuși Kant este un exis­tențialist”. Semnificativ, în anul 1946 suntem deja în plină desfășurare a întâlnirilor Rugului Aprins care se petreceau la Mănăstirea Antim. Iată răspunsurile lui Alexandru Mironescu:

„Socotiți că din discutarea existenția­lismului poate rezulta vreun folos pentru o prosperitate culturală sau, cel puțin, pentru nașterea unei poziții culturale?

Depinde de natura discuției. Orice discuție dusă în adâncime are repercusiuni asupra omului. Mai ales cu existențialismul, care e mai puțin o filosofie, care e, într-un anumit aspect al lui, nu atât o filosofie, cât o mărturisire, adică o invitație de a vorbi pe temeiul unor experiențe personale profunde. Mă gândesc că s-ar putea defini existențialismul recurgând la o propoziție pe care noi nu o mai înțelegem în înțelesul ei adevărat: primum vivere, deinde philosophari, ceea ce înseamnă că întâi să trăiești, să ai o experiență bogată, adâncă, apoi să faci considerații asupra ei. În privința asta, mi-aș permite să observ că foarte mulți filosofi filosofează, dar nu gândesc. (...)

V-aș ruga să ne definiți întru câtva poziția D-stră ca intelectual față de existențialism, întrucât urmărim să descifrăm poziția intelectualității românești în fața acestei probleme.

 Mai întâi, aș observa că unii dintre cei mai mari filosofi, ca Pascal, Maine de Biran, Schopenhauer, Spinoza, Platon chiar, sunt de fapt niște existențialiști și mă întreb dacă nu s-ar putea susține că însuși Kant este și el un existențialist. Dar, negreșit, ca un capitol al gândirii filosofice, existențialismul se naște cu Kierkegaard, pe care îl și cunosc mai bine. Existențialismul, dintr-un anumit punct de vedere, nu e un fenomen unitar. Bunăoară, Heidegger crește dintr-un climat ateu, spre deosebire de Søren Kierkegaard, care promovează o problematică de esență creștină. Din acest punct de vedere, îmi pare rău că încă nu-l cunosc bine pe Jean-Paul Sartre. Aștept cu nerăbdare să citesc lucrarea lui L’ Être et le néant [Gallimard, 1943]. Cred și comunic deocamdată niște impresii că existențialismul este în Franța un ecou al filosofiei germane, ecou care răsună în Franța într-un moment de dezagregare și de dezorientare. E probabil că existențialismul în Franța a stârnit o vie discuție, dar cred că soarta lui e în funcție de poziția lui față de revirimentul catolic pe care-l socotesc de o însemnătate excepțională pentru gândirea și în general pentru manifestările francezilor pe toate planurile de activitate.

Credeți că existențialismul este în măsură să influențeze dibuirile către o lume nouă sau să lichideze provizoriu anumite carențe ale gândirii contemporane?

Cred că existențialismul, mai ales pe filonul lui Kierkegaard, e în măsură atât să lichideze anumite carențe ale gândirii moderne, cât și să deschidă perspective noi. Și, ca o precizare, aș putea să spun că existențialismul este un șah în jocul de abstracțiuni care a fost până mai deunăzi o deprindere a intelectualului. Existen­țialismul ne arată că există un concret, adică viața și omul nu se realizează efectiv decât în anumite condiții. Suntem liberi și facem orice, dar numai omul care ajunge să slujească în chip liber ordinea adevărului, vreau să spun, con­dițiile realizării lui, ajunge la o împlinire. Existențialismul poate să conducă la descoperirea unui om nou, în sensul că promovează imaginea unui om care se  angajează integral în experiența vieții. (...)

Cum vedeți libertatea de acțiune acordată de existențialismul care s-a angajat să respecte de altfel și anumite alte libertăți elementare?

Existențialismul e o concepție care are în centrul ei problema libertății, pe care o recunoaște a fi nu numai o problemă fundamentală, dar și o calitate, aș spune misterioasă sau aproape de nedezlegat, sub raportul înțelegerii naturii omenești. Problema aceasta o întâlnim la Kierkegaard, la Heidegger și la Sartre ca o temă esențială a filosofiilor lor. Diferențierea între acești filosofi apare însă tocmai în raporturile lor cu această problemă, față de care îl văd bunăoară pe Sartre cam dezorientat. În orice caz, nu atât de bine așezat față de om cum este Kierkegaard. Am impresia că B. Shaw a prins această situație, și în răspunsul lui în legătură cu romanul lui Sartre Drumurile libertății a rostit un adevăr când a spus «iată un scriitor care a vorbit foarte mult asupra intențiilor altora și care nu reușește să le cunoască pe ale sale». Pentru că nu este suficient, deși, incontestabil, a fost mult și în orice caz este o așezare pe drumul care merge la înțelegerea cea mai profundă, recunoașterea libertății ca un dat fundamental al naturii omenești, dar e necesar la un moment dat să ne și orientăm față de ansamblul vieții, pentru a înțelege atât semnificația libertății, cât și criteriile care trebuie să funcțio­neze în nesfârșitele clipe când omul trebuie să aleagă mereu între ceea ce îl realizează, îl împlinește, și ceea ce îl dezorientează și îl anulează.”

Vom continua peste o săptămână cu un excepțional studiu, al  Sfântului Dumitru Stăniloae, care lămurește aceeași temă.