Rusalii: minunea „auzirii“ sau a „vorbirii“ în limbi?

Vorbirea în limbi străine a Apostolilor, ca dar al Cincizecimii, confirmă lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii de pretutindeni şi dintotdeauna, făcând posibilă propovăduirea Evangheliei până la marginile pământului. Harisma vorbirii în limbi nu a fost un scop în sine al manifestării Sfântului Duh, ci a reprezentat împlinirea unei nevoi misionare specifice în istoria şi gândirea Bisericii primare.

Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii constituie împlinirea cuvintelor Mântuitorului adresate ucenicilor Săi în seara Cinei celei de Taină (In. 14, 16-17). Evenimentul este istorisit de Evanghelistul Luca, clar, concis, în cartea Faptele Apostolilor. El ne spune că Apostolii erau adunaţi "la un loc, toţi într-un cuget". Şi iată că "fără de veste s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi limbi ca de foc li s-au arătat, împărţite, şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt şi au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi" (Fap. 2, 2-4). La ultima Cină, Hristos promite pe Duhul Apostolilor Săi Uluiţi de acest fenomen, care nu se arăta a fi ceva ce se petrecea în fiecare zi, Apostolii au ieşit afară şi au început să vorbească cu cei care, la auzul sunetului aceluia, se adunaseră în jurul casei. Toţi cei care-i ascultau, deşi erau de foarte multe naţionalităţi, "din tot neamul de sub cer", îi înţelegeau perfect pe Apostoli în ceea ce grăiau (Fap. 2, 5). Aşadar, fiecare îi înţelegea în limba lui de acasă, în limba lui maternă. Evenimentul venirii Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii (Fap. 2, 1-4), este descris de către Evanghelistul Luca prin intermediul unei incluziuni: "erau toţi împreună la un loc" şi "s-au umplut toţi de Duh Sfânt". Fenomenului auditiv: "vuietul ca de suflare de vânt", i se adaugă un altul, cu caracter vizual: "limbi ca de foc li s-au arătat, împărţite, şi s-au aşezat pe fiecare din ei", adică peste Apostoli, şi nu peste toţi cei care erau împreună cu ei, adunaţi la un loc, şi anume cei 120 de Ucenici (Fap. 2, 15). Promisiunea venirii Duhului, la ultima Cină Pascală, s-a dat numai Apostolilor, nu şi celorlalţi ucenici, aceştia nefiind prezenţi la acest eveniment, petrecut doar cu câteva ceasuri înainte de Patima Sa. Aşadar, cuvântul "toţi" trebuie referit numai la Apostoli, nu şi la ceilalţi Ucenici şi "fraţi" care erau împreună cu Apostolii Domnului. Desigur, întrebarea care se pune în acest context şi pe care şi-au pus-o de-a lungul timpului numeroşi exegeţi este dacă Apostolii au vorbit real limbile celor prezenţi la eveniment sau Duhul Sfânt traducea ascultătorilor ceea ce Apostolii vorbeau într-o singură limbă? Nu putem accepta decât un singur răspuns: Apostolii au vorbit real limbile celor prezenţi la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Cincizecimii şi care au fost martorii efectului real al venirii Duhului Sfânt peste ei. Altfel, aşa cum constată şi Sfântul Grigorie de Nazianz, "minunea ar fi fost mai degrabă la cei ce ascultau decât la cei ce vorbeau". Or, Sfinţii Apostoli au fost cei ce-au primit glossolalia, sau harisma vorbirii în limbi, ca dar al Sfântului Duh. Dar înţelegerea harismei "vorbirii în alte limbi" este determinată, în textul mai sus amintit, de interpretarea evenimentului Cincizecimii. Este acesta o minune auditivă, argument în acest sens fiind faptul că fiecare dintre iudeii veniţi din diasporă "îi auzea pe ei grăind în limba sa" (Fap. 2, 6) şi se întreba: "cum de auzim noi fiecare limba noastră (Fap. 2, 8), sau este o minune a limbajului, deoarece Apostolii grăiau în limba celor veniţi (Fap. 2, 6), fiind subliniat şi conţinutul vorbirii lor: "vorbind în limbile noastre despre măreţiile lui Dumnezeu" (Fap. 2, 11)? Cartea Faptele Apostolilor relatează foarte clar că toţi cei umpluţi de Duh Sfânt "au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi", înainte ca mulţimea să se adune (Fap. 2, 6). Minunea a fost la nivelul vorbitorilor în limbi, nu la cel al ascultătorilor, scopul ei fiind de a demonstra că Duhul Sfânt se pogorâse asupra vorbitorilor, nu asupra ascultătorilor. Faptul că unii dintre iudeii din Ierusalim, care i-au auzit vorbind, i-au luat "în bătaie de joc" (Fap. 2, 13) subliniază ideea că "vorbirea în alte limbi" indică prezenţa unei alte limbi, diferită de cea nativă a celor ce ascultau. Iar faptul că pentru toţi cei menţionaţi în versetele 2, 8-11 (parţi, mezi, elamiţi) limba vorbită de către Apostoli nu era o limbă străină lor accentuează cât se poate de clar opinia potrivit căreia "vorbirea în alte limbi" era un fapt inteligibil. Dacă toţi cei prezenţi observă faptul că acei "Galileieni" vorbeau limba în care ei (ascultătorii) s-au născut, putem astfel concluziona că limba vorbită de Apostoli, fiind una inteligibilă, nu avea nevoie de traducere. Pe de altă parte, Sfântul Apostol Petru interpretează minunea de la Cincizecime în lumina profeţiei lui Ioil, dându-i valoarea eshatologică a judecăţii lui Dumnezeu. În lumina paralelei cu textul din Isaia 28, semnul vorbirii în limbi trebuia să fie un semn al vestirii judecăţii lui Dumnezeu. Dacă vorbirea în limbi, de la Cincizecime, n-ar fi fost înţeleasă de cei care o auzeau, ea s-ar fi transformat pentru ei în mesajul judecăţii, nu în cel al mântuirii. Aşa se face că Sfântul Apostol Petru se ridică să tâlcuiască ceea ce s-a vorbit în alte limbi şi pentru iudeii care nu cunoşteau limbile în care Duhul le-a dat ucenicilor să vorbească. Cunoscători ai limbii aramaice, Apostolii erau împuterniciţi să propovăduiască Evanghelia la "toate neamurile" (Mt. 28, 20). De aceea, Sfântul Ioan Hrisostom se întreabă: "Şi cum anume i-au convertit Apostolii pe aceştia? Din moment ce cunoşteau o singură limbă, cea a iudeilor, cum au putut să-l convingă pe scit, pe ind şi pe trac? Primind desigur, prin harul Sfântului Duh, darul de a vorbi în limba fiecăruia". Sfântul Grigorie de Nyssa propune aceeaşi perspectivă de înţelegere a evenimentului: "Aşadar, aceştia (Apostolii) vorbeau parţial elamiţilor, mezilor şi celorlalte neamuri, schimbându-şi, după voie, graiurile lor în limbile neamurilor..." Minunea vorbirii în limbi şi logica omenească Desigur, tot acest mod de descriere a efectului venirii Duhului peste Apostoli, manifestat în vorbirea de limbi străine, fără să fi fost învăţate în prealabil, sfidează orice logică omenească. Şi trebuie să recunoaştem că aşa este. Dar este aşa numai după logica noastră pământească. Ne mirăm, ne întrebăm, şi nici mirarea şi nici întrebarea nu ni le pot lua nimeni. Avem dreptul să ne mirăm şi să ne întrebăm! Important este însă ce răspuns găsim la mirarea şi întrebările noastre. Aşadar, pot avea lucrurile, în cazul nostru, vorbirea Apostolilor în limbi neînvăţate de ei, şi o altă logică decât aceea pe care noi o înţelegem? Desigur că da! E logica lui Dumnezeu. Şi logica lui Dumnezeu o putem descifra doar cu ajutorul Sfintei Scripturi, pentru că ea porneşte, aproape întotdeauna, de la alte premise decât cele înţelese de noi. Pe acestea le acceptăm şi le recunoaştem doar pe bază de credinţă. Pescarii de odinioară, neînvăţaţi, aproape analfabeţi, devin acum învăţaţi, autori de metafore, de poeme, de cărţi, de Evanghelii scrise atât de frumos şi pe care le avem păstrate în textul Noului Testament; devin predicatori, şi încă predicatori cu logică, coerenţi, cu un sistem de gândire; fricoşii de odinioară devin acum îndrăzneţi, eroi. Şi nu numai unul, ci toţi! N-au fost la nici o şcoală, şi totuşi, aceşti oameni, după pogorârea Sfântului Duh, încep să scrie, şi încă frumos, profund, filozofic. Încep să vorbească limbi pe care nu le-au învăţat, şi toţi să-i înţeleagă. Toate acestea sunt fapte evidente, consemnate de istorie, ajunse la noi prin martori oculari, şi care fapte sunt efectul lucrării Duhului în lume prin Apostoli şi prin urmaşii lor. Prin evenimentul Pogorârii Sfântului Duh peste Apostoli, la Cincizecimea iudaică, Evanghelistul Luca subliniază ideea că harisma "vorbirii în alte limbi", ca efect al prezenţei Duhului Sfânt, este o minune a limbajului, manifestându-se printr-o limbă inteligibilă, alta decât cea nativă a glossolalului, şi necunoscută lui, care nu avea nevoie de traducere pentru auditoriu, confirmând pe de o parte lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii şi autentificând, pe de altă parte, misiunea viitoare a acesteia în lume.