Pentru o „educaţie a familiei” şi o „cultură a mariajului”

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, sfânt contemporan, mutat la Domnul în anul 1994, canonizat de Patriarhia Ecumenică în anul 2015 și având ca zi de prăznuire în calendarul ortodox data de 12 iulie a fiecărui an, meditând cu durere și dragoste la frământările lumii actuale, ale sufletului uman și ale familiei contemporane, observa că „înainte-vreme”, oamenii și în mod deosebit soții „făceau răbdare” unii cu alții, erau mai îngăduitori și mai toleranți, trecându-și cu vederea mai ușor greșelile și căutând pacea și armonia căminului, prin sacrificii reciproce.

Astăzi, însă, observa Sfântul Paisie, soții sunt ca „petardele” sau ca „artificiile”. Nici nu intră bine în casă, obosiți de la serviciile lor, din care luptă să își plătească ratele acumulate ca urmare o dorințelor și poftelor pe care le au, unele dintre ele iraționale și fără valoare în plan spiritual, că imediat „li se aprinde fitilul”. De aici, cuvinte grele, injurii, critici, acuzații, separare, divorț și partaj.

Numărul căsătoriilor - tot mai mic; rata divorțurilor - tot mai mare

Cercetările de ultimă oră arată că, în lume, aproape șapte din zece căsnicii se destramă, cea mai mare parte a lor, în primii patru până la șapte ani de la întemeiere. Dacă altădată, soții aveau valori morale și religioase înalte, purtându-și „crucea familiei”, cu responsabilitate și nădejde în ajutorul și răsplata lui Dumnezeu, astăzi nu mai au aceeași toleranță și nu mai arată îngăduință. Și, în mod paradoxal și de neconceput altădată, peste 80% din divorțuri sunt „intentate” astăzi de femei, care, devenite acum independente financiar și „emancipate”, consideră că rostul lor nu este doar acela de a fi soție și mamă, ci au dreptul la împlinire și fericire, chiar dacă aceasta este în afara familiei pe care o au și cu altă persoană decât tatăl copiilor săi.

Astfel, încă înainte de întemeierea ei, familia este greu încercată și crunt zguduită de comportamente devenite la modă sau intrate în trend: debutul timpuriu în viața sexuală, uneori la vârste la care partenerii nu sunt maturizați nu doar psihologic, ci nici măcar fiziologic; conviețuirea sau coabitarea lor perioade ­îndelungate, uneori până la despărțire, înainte de căsătorie; clădirea familiei pe unele pseudo­valori, de natură fizică, materială, pragmatică și ignorând adevăratele comori ale sufletului și virtuțile unei vieți morale ­înalte; rigiditatea maritală și violența domestică, fizică și psihică; „apocalipsa comunicării” și „singurătatea în doi”, infidelitatea, avortul și divorțul, pentru a le menționa pe cele mai dureroase și cu efecte asupra nucleului familial.

În ciuda creșterii speranței de viață, durata de supraviețuire a căsniciilor va scădea

Știința medicală, ajutată de bioinginerie, promite creșterea duratei de viață a omului, până la promisiunile transumaniste care vorbesc despre „moartea morții” și „înveșnicirea omului”. Deși ne-am aștepta ca această creștere a speranței de viață să ducă la căsnicii longevive și fericite, analizele științifice demonstrează contrariul: numărul cuplurilor care divorțează este mai mare decât al celor care sunt despărțite în mod firesc, prin moarte, odată ce toți au promis, la căsătorie, că doar moartea îi va despărți.

Analiștii observă că „ne-am putea aștepta ca durata să crească în viitor datorită creșterii longevității. Dar probabil că o prelungire a vieții nu înseamnă neapărat căsnicii mai de durată, din mai multe motive. Primul ar fi vârsta destul de înaintată pentru o primă căsătorie. Tinerii își amână acest pas până când ajung pe la 30 de ani. Al doilea ar fi marea probabilitate de a divorța în ziua de azi. Un altul ar fi declinul ratei de căsătorie și recăsătorire, mai ales la femei. În cele din urmă, ar mai fi și o sporire a uniunilor de tip concubinaj, după divorț sau ca o alternativă la căsătorie. Indivizii văduvi sau divorțați pot alege să coabiteze, în loc să se recăsătorească, pentru a evita problemele de ordin legal sau economic, de pildă” (Adina Băran-Pescaru, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Aramis, București, 2004, p. 71).

Iar unul dintre efectele triste ale acestei situații este acela că, în calitatea ei de instituție socială fundamentală, „căsătoria și-a pierdut mult din sensurile sale legale, religioase și sociale, precum și din autoritate. S-a irosit într-o «relație de cuplu», creată în special pentru plăcerea sexuală și emoțională a fiecărui adult. Mariajul și-a pierdut încetul cu încetul locul și în limbaj. Odată cu creșterea diversității de relații intime, oamenii au tendința de a vorbi exclusiv despre «relații» și «parteneri intimi», înglobând căsătoria în această categorie generală. Mai mult decât atât, anumite elite par să creadă că sprijinirea căsătoriei este sinonimă cu discriminarea părinților singuri și tolerarea violenței domestice. Aceasta se întâmplă din cauza faptului că în ziua de azi, când oamenii se căsătoresc, intră într-o uniune ce pare foarte diferită de cea în care intraseră părinții sau bunicii lor” (Adina Băran-Pescaru, Familia azi..., p. 69).

Căsătoria, infinit mai mult decât o relaţie între „parteneri intimi"

Aceiași analiști ai crizei re­simțite la nivelul familiei contemporane constată că soluțiile reale la aceste convulsii trebuie căutate în virtuțile de altădată ale vieții umane și creștine și în valorile pe care le-au cultivat soții, părinții și copiii de altădată. Aceasta nu înseamnă a ne întoarce mecanic la niște cutume, socotite de mulți a fi perimate și anacronice, în raport cu rea­lită­țile actuale referitoare la relații, conviețuire și căsătorie, ci a redescoperi și integra în modul de viață, stilul și valorile omului recent acele idei, concepții și convingeri, acele conduite și comportamente care au oferit familiei din trecut și dintotdeauna stabilitate și împlinire.

În termenii experților, aceasta presupune o promovare a unei reale „culturi a mariajului”, care să încurajeze abstinența până la căsătorie, întemeierea familiilor în baza unor valori morale înalte, nu doar fizice, materiale și trecătoare; promovarea darului nașterii de prunci; armonizarea sufletească a celor doi soți, în ­vederea întăririi echilibrului și a păcii familiale; urmarea unei vieți morale și spirituale înalte, toate acestea având ca scop nu doar dobândirea satisfacției maritale, a fericirii căminului, aici și acum, ci pentru veșnicie.

Clar și concis, experții în consilierea și terapia problemelor vieții de familie recomandă: promovarea concepției potrivit căreia familia are o valoare fundamentală în istoria neamului omenesc, a popoarelor și a ființei umane; recomandarea unor criterii autentice de alegere a partenerului de viață, soț sau soție, în vederea constituirii unor mariaje solide; educația pentru familie, înțele­gând prin aceasta și cultivarea, în cadrul familiei, a unor valori și virtuți înalte, capabile să consolideze cuplul, iar în momentele de încercare sau de cumpănă, să îl ajute să identifice soluțiile reale, în vederea depășirii lor și nicidecum cedarea și dezertarea, prin conflict, separare și divorț; asumarea darului nașterii de copii și educarea lor morală înaltă. Toate acestea trebuie să aibă în vedere transformarea familiei într-o oază de liniște și pace, în vremuri tot mai frământate, și într-un mic colțișor de rai, încă din viața și din lumea aceasta.

Ca și tipare sau comportamente capabile să restabilească căsnicia și familia la adevărata lor valoare, specialiștii recomandă ca soții să fie sinceri, deschiși și demni de încredere reciprocă; să își împartă în mod echitabil răspunderile și sarcinile din cadrul familiei, fiecare dintre aceștia căutând să îl ajute și să îi ușureze rolul celuilalt, cu dragoste și jertfelnicie; oferirea de suport fizic și sufletesc partenerului de cuplu, prin dragoste, empatie, respect și ajutor mutual; comunicarea eficientă și asertivă, în vederea rezolvării conflictelor care ar putea apărea în viața lor de familie; responsabilitatea în educarea copiilor și în cultivarea unui climat afectiv și emoțional, moral și religios înalt, în cadrul casei lor.

Sau, în cuvintele aceluiași Sfânt Paisie Aghioritul, fiecare dintre cei doi soți trebuie să se silească și să se nevoiască în a-l „odihni sufletește” pe celălalt și împreună, prin exemplul lor de viață frumoasă și înaltă, a-și odihni familia lor, contribuind prin această pildă frumoasă de viață la îmbunătățirea situației familiei, în general.