Alexandru Mironescu despre relația magistru-discipol

Colocviul de anul acesta petrecut la Mănăstirea Putna a avut drept temă: „Modelul paideic în spiritualitate și cultură. Mari îndrumători” - ediția a XX-a, desfășurată între 19 și 24 august 2026, dedicată figurilor providențiale care au deschis altora calea desăvârșirii duhovnicești și intelectuale.

Câțiva membri ai Rugului Aprins au devenit mari duhovnici. Mai puțin s-a vorbit însă despre mirenii Rugului Aprins, în această perspectivă. Unii, adevărați magiștri, căci în cadrul Colocviului de la Putna s-a făcut clar diferența dintre relația duhovnic-ucenic și relația magistru-discipol, din mediul laic.

Despre această relație vorbește adesea, explicit sau implicit, un adevărat magistru, profesorul Alexandru Mironescu, membru emblematic al Rugului Aprins. Iată doar câteva exemple ale gândirii acestuia, notate în volumul „Floarea de Foc” (Editura Eikon, 2019).

„Trebuie să spun și aceasta, că și în Biserica noastră am întâlnit câțiva călugări care sunt în inima și mintea mea la mare cinste pentru învățătura lor duhovnicească, pentru conduita lor, care a atestat pentru mine în chip viu realitatea unor valori și exigențe spirituale. Ce vreau să spun? Vreau să spun că pentru oamenii care vor să absoarbă în viața lor anumite probleme și fapte spirituale cărțile nu sunt totdeauna de ajuns, cum s-a întâmplat și cu mine. În zadar citim despre post, dacă nu vedem pe nimeni postind. În zadar citim despre rugăciune, dacă nu întâlnim un om devotat rugăciunii. În zadar citim despre liniștea lăuntrică, dacă tocmai acolo unde ne-am așteptat s-o aflăm nu o găsim. Despre teamă, despre smerenie, paza gurii, răbdare și altele… toate acestea pot rămâne simple povești dacă nu întâlnim oameni care să le practice efectiv, care să le întrupeze, călugări sau mireni. Numai oamenii devin o garanție că acestea nu sunt niște imaginații, numai niște imaginații nobile și frumoase. O disertație despre poezie fără poezii, o disertație despre pictură fără tablouri, o expunere științifică fără experiențe și rezultate sunt ca un fum, ca un delir. E nevoie de fapte: uneori de fapte teribile, înfricoșătoare care să lovească cu putere spiritul nostru, și - vai! - uneori să înlăture nesimțirea, vălul gros al incapacității noastre.” (p. 60)

„În adevăr sunt unii - în categoria aceasta există mari scriitori și mari învățați – care au calitatea, în fond creatoare, de a folosi un material care nu a fost al lor și a-i da un relief. Astfel, ceea ce într-un loc era otova, era o apă și un pământ, nediferențiat, amorf, se încarcă de semnificații fecunde și surprinzătoare. Nu poate fi nici o îndoială că aici e vorba de oameni creatori în înțelesul cel mai profund și mai riguros al cuvântului. Omul este asemenea lui Dumnezeu, funcția lui creatoare e incontestabilă; dar omul nu este creator din nimic, el are un material la dispoziție. Actul său creator este intervenția ordonatoare, risipirea haosului și fixarea de semnificații. Toate sunt implicate în totul, dar evenimentul apare numai în momentul în care intervine un discernământ, o claritate și o precizie care devine la rândul ei fecundă, care deschide o perspectivă a înțelegerii. Și Biserica, adică sobornicitatea de dragoste a oamenilor, proclamă, ca supremă virtute, discernământul, iar în fruntea sfinților stau: Vasile, Grigore și Ioan, Mari Dascăli și învățători ai lumii, aceia care au avut o activitate esențială de discernământ al adevărului. Efectiv, dacă Adevărul rămâne, străbătând furtunile istoriei, neștirbit, lucrarea de Mântuire, de rezolvare va fi și ea eficientă mereu, și nici omul, nici lumea nu pot fi realmente în primejdie. Mutatis mutandis, cuceririle realizate de activitatea omenească nu devin fecunde pentru împlinirea omului, nu devin un tezaur real, decât prin necontenita funcțiune a discernământului care să separe aurul de tinichea.” (p. 125)

„Sandu [Părintele Daniil Sandu Tudor] s-a călugărit, a plecat din București, apoi a fost arestat și a stat vreo doi ani la Canal; după aceea a fost numit stareț la Rarău și mulți ani abia ne-am mai văzut. Se cufundase într-o existență de superioară asceză… În ultimii doi, trei ani venea din când în când prin București, la mine. Era pentru prietenii lui, atunci, un prilej de câteva zile de desfătare duhovnicească, care, într-o interpretare imposibil de calificat, s-a transformat în «crimă de uneltire»… ca să vedeți. M-am gândit, apoi, de-a lungul anilor de ispășire, de multe ori la noi și la faimoasa întâmplare din romanul lui Anatole France Le Crime de Sylvestre Bonnard!… Totuși câțiva oameni din, hai să spunem, gruparea Rugului Aprins exercitau direct, dar mai ales indirect, printr-o formulă de serie geometrică, o influență spirituală care implicit se opunea unui proces de educație întreprins de regim. Pe tărâmul bătăliei politice - în fond spirituală, căci nu trebuie să ignorăm că fundalul e spiritual - nu era de conceput ca oamenii conducerii să se împiedice de niște adversari, și să-i cruțe. Dacă cineva nu se împiedică de principii, cu atât mai mult nu se împiedică de oameni, de bieții oameni!” (p. 227)

„Trebuie să spun că unii - am simțit - își închipuiau că sunt mai mult decât eram în realitate. N-am speculat niciodată o astfel de situație. În împărtășirile intelectuale, sau duhovnicești, e nevoie de cea mai mare băgare de seamă, și de cea mai mare grijă ca partenerii să nu ajungă în situații de confuzie sau de strâmbă înțelegere. Cea mai mare crimă e schimonosirea oamenilor. Dimpotrivă, dacă reușești să îndrepți un om, «făcător de oameni te numești». Printre profesori, printre scriitori, sunt unii - din nenorocire - care se pot numi jefuitori de suflete… Câteva afirmații din confesiunea lui George Enescu: «Ca în muzică, pe care am iubit-o atât, cred în Dumnezeu care m-a creat. Trebuie să fii destul de naiv, după umila mea părere, pentru a declara cu seriozitate că nu există. Chiar faptul că nu se vede Îl face demn de a fi slăvit. Dar mă sperii de numărul și de varietatea drumurilor pe care le iau oamenii pentru a ajunge până la El. Unele religii îmi par destul de amare, aproape deznădăjduite» ... Acolo, în închisoare fiind, aveam o dorință fierbinte pe care o exprimam în sinea mea așa: dacă m-aș mai întoarce printre cei de afară, îmi ziceam, tare aș voi, în cadrul unor lecții la Facultatea de Filosofie, unde - gândeam - știu că vin tineri cu o mai mare deschidere, să le vorbesc, ca un testament, ca de la o generație mai vârstnică la alta care începe abia să trăiască, despre câteva chestiuni fundamentale.” (p. 454)

„Biserica e fundamentul mistic al lumii, iar istoria lumii e de fapt istoria Bisericii. Dar familia e și ea o Biserică. Unii din voi, prieteni scumpi, vă veți da desigur seama de conse­cin­țele, pe toate planurile, și în toate demersurile, acestui fel de a gândi și de a înțelege. Alegeți! Cine e numai trupesc naște copii trupești, dar cine e duhovnicesc naște și fii duhovnicești. Femeia nu poate fi numai o fabrică de confecționat pui de om. Pentru a ne perpetua, firește, într-un fel, trebuie să renaștem în altcineva… dar pentru a ne perpetua din punct de vedere spiritual, să nu uităm, trebuie să renaștem în Hristos. Aceasta e o teoremă a vieții. Există o frumusețe a omului, de necontestat - ca o lumină, ca o splendoare a lui: aceea de a trăi pentru Împărăția și dreptatea lui Dumnezeu. Un astfel de om, care în atâtea privințe seamănă cu fiecare dintre noi, parcă a fost pătruns, până în inima lui, în toate fibrele lui, de un dar, de o noblețe, care comandă o comportare care să-i respecte întreaga libertate. E de fapt întruparea paradoxului creștin. Și totuși obiectivul principal rămâne Pacea - «Pacea de Sus» cu care începe Liturghia. Pacea aceasta nu este o stază, dimpotrivă, o lucrare stăruitoare, o dinamică fierbinte, o trezire neîntreruptă. Nu este o lipsă de griji și de necazuri, o lipsă de dorințe, o încetare a luptei, în sfârșit, ceva negativ, ci este dobândirea unui nou simțământ de ușurătate, de despovărare, de libertate. Pacea aceasta de Sus aduce în noi ceva nou, pozitiv, ca o nouă realitate” (p. 503)