„Să fim binecuvântaţi cu binecuvântarea Euharistiei“

Atitudinea nepăsătoare, chiar sfidătoare a unor creştini faţă de primirea Împărtăşaniei a condus la o serie de acţiuni întreprinse atât de monahi, cât şi de ierarhia bisericească, în vederea soluţionării acestei probleme. Cu toate acestea, în prezent încă mai întâlnim persoane care consideră că Sfânta Împărtăşanie trebuie primită foarte rar, pentru că în caz contrar riscăm să ne „obişnuim“ cu aceasta şi să nu îi mai acordăm cinstirea cuvenită. Nu aceasta era şi părerea primilor monahi, oameni care trăiau în asceză şi ştiau foarte bine ce înseamnă să fii atacat constant de stări de indiferenţă sau nepăsare.

În materialul anterior am observat pe larg cum susţineau monahii din perioada timpurie a Bisericii necesitatea primirii dese a Împărtăşaniei. Nu ne-am structurat articolul respectiv pe tema primirii rare a Împărtăşaniei tocmai pentru ca nimeni să nu înţeleagă greşit că susţinem primirea deasă a Sfintei Euharistii în orice condiţii, adică fără binecuvântarea duhovnicului şi dacă suntem opriţi de la primirea ei. Însă cuvintele Sfinţilor Părinţi adresate celor care consideră Împărtăşania drept un premiu al propriilor virtuţi şi care aleg să o primească rar pentru că au ajuns să creadă că astfel îşi confirmă propria sfinţenie trebuie scoase la iveală şi mărturisite fără teamă. În definitiv, nu ne propovăduim pe noi înşine, ci mărturisim cu tărie adevărul cuprins în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie fără a adăuga absolut nimic de la noi. De exemplu, avva Theona, un ascet îmbunătăţit cu ale cărui cuvinte ne-am întâlnit şi în materialul anterior, este ferm convins că primirea Împărtăşaniei doar o dată pe an din motive „evlavioase“ nu constituie nimic altceva decât o grosieră dovadă de aroganţă. „N-ar putea fi luată în chip vrednic nici cuminecarea anuală, cum fac unii care, stând în mănăstiri, măsoară astfel vrednicia, sfinţirea şi meritul Tainelor cereşti, încât socotesc că nu trebuie primite decât de cei sfinţi şi fără prihană şi nu mai degrabă ca să ne facă sfinţi şi curaţi prin împărtăşirea lor (s.n.). Aceştia se arată însă în chip vădit căzând într-o mai mare prezumţie de aroganţă decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă atunci când le primesc se judecă vrednici de primirea lor“ („Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse - mărturiile Tradiţiei“, trad. şi studiu introductiv diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 397). Aşadar, primirea deasă sau rară a Împărtăşaniei nu constituie o dovadă a vredniciei. Nu suntem vrednici doar pentru că ne împărtăşim o dată pe an! Nu suntem niciodată vrednici de primirea acestui Dar extraordinar din partea lui Dumnezeu. Avva Theona rosteşte apoi un paradox extraordinar: „Este însă cu mult mai drept ca, tocmai cu această smerenie a inimii prin care credem şi mărturisim că pe merit nu ne putem atinge niciodată de acele Sfinte Taine, să primim în fiecare duminică ca pe un leac al bolilor noastre, decât înălţaţi de deşarta convingere a inimii să credem că suntem vrednici de împărtăşirea lor după un an“ (ibid., p. 397). Avva Theona nu consideră apropierea rară de Potirul euharistic drept o virtute, ci drept un păcat, o roadă a mândriei din noi. În loc să câştige smerenie, creştinul care consideră că sfinţenia stă în împărtăşirea rară ajunge la o mândrie ascunsă care îl face să se creadă mai presus de ceilalţi.

Mărturia Sfântului Chiril al Alexandriei

Ceva mai târziu, la începutul secolului al V-lea, Sfântul Chiril al Alexandriei ne-a lăsat şi el câteva cuvinte în această direcţie. Iată doar un exemplu: „Să ştie cei botezaţi şi care au gustat harul dumnezeiesc că umblând arareori şi cu anevoie la biserică, stând departe timp îndelungat de binecuvântarea care vine prin Hristos şi care-şi plăsmuiesc o evlavie păgubitoare din pricină că nu vor să se împărtăşească tainic cu El, să ştie deci unii ca aceştia că se scot pe ei înşişi din viaţa veşnică refuzând să fie făcuţi vii; şi, deşi refuzul acesta li se pare a fi un rod al evlaviei, el li se preface în laţ şi poticneală. Căci ei trebuie mai degrabă să se grăbească să-şi folosească puterea şi râvna care este în ei, ca să se arate vehemenţi spre curăţirea de păcat şi să încerce să ducă o viaţă cât mai decentă, şi aşa să alerge cu multă îndrăznire spre împărtăşirea vieţii“ (Sfântul Chiril ale Alexandriei, „Comentariu la Ioan“, III, 6 în: op. cit., p. 110). Dacă lecturăm cu atenţie textul citat anterior, observăm că acei creştini care refuză să se împărtăşească cu Sfintele Taine sunt puşi în aceeaşi categorie cu cei care nu doresc să vină şi să asiste decât ocazional la slujbele liturgice. Nu ar fi greşit să afirmăm că venirea la Sfânta Liturghie fără a te împărtăşi părea o alegere total greşită în opinia creştinilor din primele patru veacuri. Din păcate, acest obicei de a lega participarea la Liturghie de împărtăşirea cu Sfintele Taine începea încă de atunci să fie tot mai rar, creştinii preferând doar să asiste la slujba liturgică, fără a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. În timp, s-a creat ideea că această alegere este una benefică, chiar sfântă, dar Sfinţii Părinţi nu au susţinut-o niciodată şi nici un creştin care îşi cunoaşte credinţa în mod profund, şi nu superficial, nu poate să afirme că primirea rară a Împărtăşaniei este o dovadă a „vredniciei personale“. Tot Sfântul Chiril, comentând asupra unui pasaj-cheie din scrierile Sfântului Apostol Pavel, afirmă următoarele: „Dacă suntem iubitori ai vieţii veşnice, dacă făgăduim să avem în noi înşine pe Dătătorul Vieţii, atunci să nu refuzăm ca unii din cei nepăsători să fim binecuvântaţi cu binecuvântarea Euharistiei, pentru ca diavolul cel adânc priceput în vicleşuguri să nu ne întindă prin aceasta un laţ şi o cursă. Da, dar zice el, întrucât stă scris: «Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie din pâine şi din pahar, osândă îşi mănâncă şi bea» (I Cor. 11, 28), punând la încercare cele ale mele nu mă văd fiind vrednic. Dar când vei fi atunci vrednic? (Să audă şi de la noi cel ce spune acestea.) Când te vei înfăţişa lui Hristos? Căci dacă te vei teme mereu de alunecări, dar nu vei înceta nicicând să aluneci, căci «cine îşi va înţelege greşelile sale?», potrivit Sfântului Psalmist (Ps. 18, 13), te vei afla veşnic cu totul lipsit de părtăşia sfinţirii mântuitoare“ (ibid., IV, 2, în op. cit., p. 111). Poate că marea realizare a diavolului în această situaţie constă exact în prezentarea Împărtăşaniei drept un „trofeu“ adresat celor vrednici, celor sfinţi şi nepătaţi. Însă ce creştin dreptmăritor ar putea să creadă vreodată despre sine că este sfânt, curat sau, infinit mai rău, vrednic ori de câte ori se împărtăşeşte? Apostolul Pavel nu dorea să reprezinte prin „nevrednicie“ păcatele pe care oamenii le fac destul de des, cum ar fi judecarea aproapelui, gândurile de mândrie sau lăcomia pântecelui, pentru că nu s-ar mai împărtăşi nimeni, de vreme ce toţi păcătuim astfel. Ce dorea el să înfiereze aici era în primul rând indolenţa şi în al doilea rând păcatele opritoare de la Împărtăşanie. Oare cei care refuză să se împărtăşească pentru că se cred sfinţi sau cei indolenţi nu intră de fapt în categoria nevredniciei exprimate aici de Apostolul neamurilor? Vom observa răspunsul la această întrebare pe parcurs.