Să învăţăm smerenia şi să renunţăm la victimizare

Parcurgem noul an cu așteptări și rezoluții ambițioase, cu tot felul de dorinţe, cum ar fi dobândirea perseverenței, motivației și a obiceiurilor bune, care să ne însoțească tot timpul. Este benefic să ne stabilim obiective şi pași concreți spre scopurile fixate, care să ne apropie mai mult de valorile noastre fundamentale, pentru că de aici rezultă o calitate a vieții mai ridicată, satisfacție personală și împlinire. Propun să începem să învăţăm smerenia şi să ne bucurăm de ceea ce suntem şi ne oferă viaţa.

 M-am gândit şi eu la aspectele pe care ar trebui să le urmăresc în acest an. Ar fi multe de spus, de stabilit, de transpus în pași concreți. Însă am ajuns la concluzia că am o singură dorinţă pentru acest an: să mulțumesc în fiecare zi pentru binecuvântările din viața mea și să fiu recunoscătoare pentru darul de a fi vie în fiecare zi.

Mărturisesc că am o sete extraordinară în mine pentru a aprecia viața și a mă bucura de darurile ei, sete venită după ce mult timp nu am mai simțit, în mod inexplicabil, bucuria în viața mea, deși din exterior părea că este perfectă. Vreau doar să mulțumesc pentru tot ce mă înconjoară. Sunt recunoscătoare pentru fiecare dar al existenței: aerul, apa, jobul, sănătatea, libertatea de mișcare și exprimare, hrana, familia, natura. Pe scurt spus, pentru experiența de a fi vie. Ce poate fi mai palpitant și extraordinar decât să fii viu, să parcurgi această minunată călătorie numită viață?

Sunt profund recunoscătoare și mulțumitoare pentru fiecare experiență, circumstanță, pentru orice lucru care mi s-a întâmplat și care mi se va întâmpla de acum încolo. Suntem cu toţii binecuvântați de Dumnezeu, privilegiați… Putem respira, citi, scrie… Avem la îndemână tot ceea ce ne facilitează viața, aşadar să ne bucurăm pentru faptul că trăim aceste vremuri. 

Recunoştinţă şi mulţumire pentru toate

Singura rezoluţie pe care mi-am stabilit-o este să renunț la victimizare, la a mă plânge și a fi nemulțumită de mine, de cei din jur şi de lumea în care trăiesc, deşi ştiu că noi, oamenii, suntem în zilele acestea parcă mai dezbinați ca oricând în opinii, avem numeroase incertitudini și frici. Nu este o provocare pe care mi-o impun, una artificială, aceea de a renunţa la victimizare, ci este pur şi simplu un sentiment care mă urmărește în ultima perioadă. Vreau să trăiesc în fiecare zi bucuria și recunoștința de a fi vie, să devină un obicei de gândire și simțire; să am recunoștință în fiecare zi pentru ceea ce mi se întâmplă şi mulțumire pentru tot ceea ce sunt și am.

Dacă ne-am opri măcar cinci minute din goana frenetică după mai mult și mai bine în care ne aruncăm zi de zi, am vedea că avem suficient, că ne este suficient ceea ce suntem. Personal, mă simt ca și cum aș fi descoperit o comoară, secretul fericirii și ard de nerăbdare să-l împărtășesc cu toată lumea. Doresc ca toţi să înceapă anul ca mine, cu bucurie, recunoștință și mulțumire şi acestea să ne însoțească în fiecare zi! 

Împreună spre vindecare emoțională

Să vorbim despre provocările noastre în modul cel mai transparent, să facem din vindecarea emoțională un drum colectiv, chiar dacă provocările sunt individuale, pentru că împreună este mai simplu. Cum ar fi să dăm măștile la o parte și să recunoaştem când avem o problemă, să ne arătăm vulnerabilitatea, să vedem un spațiu sigur de vindecare între prieteni, lângă cei care ne iubesc, să fim noi înşine? Cum ar fi să nu mai postăm poze pe rețelele de socializare în care părem fericiţi și zâmbitori când, de fapt, suntem nefericiţi și singuri? Realitatea este că iubirea nu are nevoie să fie strigată de pe acoperișul rețelelor de socializare. Iubirea există și atât, ne transformă ființa în liniște, discret.

Să avem răbdare cu noi înșine și cu cei din jur. Deschiderea inimii spre vindecare este un proces care cere timp. Construirea încrederii este un proces care cere timp. Maturitatea emoțională este, de asemenea, un proces care are loc în timp. Maturitatea înseamnă comunicare, iar a nu îţi comunica dorinţele şi a aştepta ca să le ghicească celălalt este dovadă de infantilism. Este o lipsă totală de maturitate să te pui în poziția de victimă în propria viață.

Să ne acordăm, aşadar, timp pentru a ne descoperi, pentru a afla care ne sunt aspirațiile, intențiile, visurile, să ne cristalizăm planurile. Observ un trend în care, influențați de rețelele sociale, oamenii vor să obțină bani, frumusețe, formă fizică excelentă într-un timp scurt, uitând de ceea ce este cu adevărat sustenabil şi că se construiește în timp, cu răbdare. Dacă tragi de firul de iarbă, el nu va crește de la rădăcină.

Bucuria smereniei

Ce nu înțeleg, ce nu pot schimba în mine, slăbiciunile, punctele vulnerabile, lucrurile pe care le-am făcut și de care nu sunt mândră (ca să nu spun că mi-e rușine), momentele în care m-am dezamăgit pe mine, eșecurile au un singur mesaj pentru mine: smerenie. Observ rapiditatea cu care unii oameni cred că găsesc soluții pentru provocările lor şi realizez că eu aş fi acționat diferit, aș fi făcut altfel. Îmi dau seama atunci că am nevoie de smerenie, de empatie, ca să înțeleg că fiecare om are o zbatere și o neputință pe care eu nu le înțeleg, iar a mă așeza într-o poziție de superioritate îmi vorbește doar despre lipsa de înțelegere a mea, a naturii umane și a vieții.

Avem nevoie de smerenie să acceptăm ceea ce nu putem schimba, să ne înțelegem limitele în raport cu ceilalți; avem nevoie de smerenie pentru a-l iubi pe celălalt așa cum este el, nu cum ne-am dori noi să fie; avem nevoie de smerenie pentru a şti la ce să renunțăm şi să fim astfel mai aproape de ceea ce suntem meniţi să fim.

Smerenia nu mă lasă să uit cât de întunecat e locul din care vin, cât de profund traumatic și ce lung e drumul vindecării, câte resurse, cât curaj și asumare îmi cer. Smerenia mă învață să privesc cu inima plină de compasiune înspre semenul meu care greșește sau care se află într-un punct dificil al vieții sale şi alunecă în compromis. Smerenia mă învață că orice ar face celălalt e alegerea lui şi nu trebuie să îl judec. Smerenia mă învață să fiu cu grijă față de relațiile mele și dacă acum sunt într-un moment al vieții, să nu uit că am trecut prin multe provocări pentru a ajunge aici. Smerenia mă învaţă şi să vorbesc despre luptele mele, să recunosc când mi-e greu, să nu par ceea ce nu sunt. Smerenia înseamnă să-mi cunosc și să-mi accept natura umană, profund vulnerabilă și expusă în fiecare secundă rătăcirii, bolii, degradării și morții. Aşadar, mă pot bucura în smerenie de tot ceea ce sunt, ceea ce primesc și ceea ce am dobândit deja.