Să unim fapta bună cu smerenia

Evanghelia Duminicii a XXXIII-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului)

Luca 18, 10-14 Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus la templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Duminica Vameşului şi a Fariseului", denumită astfel după Evanghelia rânduită a se citi la Sfânta Liturghie, deschide timpul Triodului, o perioadă a anului bisericesc, ce cuprinde Postul Sfintelor Paşti şi cele trei duminici pregătitoare (Duminica Vameşului şi a Fariseului, a Fiului Risipitor şi a Înfricoşătoarei Judecăţi). Denumirea acestei perioade provine de la cartea de cult numită Triod şi folosită cu preponderenţă în acest interval, care conţine unele canoane alcătuite din trei cântări (ode), şi nu din nouă (sau opt mai exact), aşa cum sunt alcătuite canoanele obişnuite. Repere ale urcuşului spre Înviere Perioada Triodului este un timp de rugăciune mai intensă, de ascultare mai atentă a Sfintei Scripturi, o perioadă de pocăinţă şi de spovedanie, de împărtăşire mai deasă şi de milostenie arătată celor în nevoi. Înaintea începerii Postului Mare, Biserica a rânduit trei duminici pregătitoare, ca să învăţăm că pentru înnoirea vieţii noastre sufleteşti, pentru învierea sufletului din moartea păcatului şi pentru întâlnirea lui cu Hristos Cel răstignit şi înviat, sunt esenţiale trei lucrări mari, şi anume: rugăciunea smerită, pocăinţa sinceră şi milostenia generoasă. Aşadar, Biserica a rânduit aceste duminici pregătitoare spre folosul nostru duhovnicesc, ca noi să pornim la drum cunoscând scopul şi traseul urcuşului nostru duhovnicesc spre Înviere, dar şi mijloacele de pregătire pentru a primi cu bucurie lumina Sfintelor Paşti. Să învăţăm de la fariseu fapta cea bună, iar de la vameş, rugăciunea smerită Evanghelia acestei Duminici este, înainte de toate, un îndemn la rugăciune smerită. Prin pilda pe care ne-o spune, Mântuitorul Hristos ne învaţă că nu orice rugăciune este primită de Dumnezeu, ci numai rugăciunea smerită, făcută întru umilinţă: "oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa". Cu alte cuvinte, rugăciunea care ne înalţă este rugăciunea făcută întru smerenie, iar rugăciunea care ne împiedică să ne apropiem de Dumnezeu şi ne dăunează din punct de vedere spiritual este rugăciunea făcută cu mândrie. Fariseul "se ruga în sine", adică în sufletul său şi pentru sine, încât nimeni nu auzea rugăciunea sa. Prin urmare, Evanghelia ne învaţă că Dumnezeu cunoaşte gândurile oamenilor şi aude rugăciunile lor (cf. Psalm 93, 9), chiar şi atunci când acestea sunt exprimate fără glas. Evanghelia ne mai spune că fariseul "stătea drept", "iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului". Atât poziţia semeaţă a fariseului, cât şi cea smerită a vameşului dezvăluie stările lor sufleteşti: mândrie şi mulţumire de sine, la fariseu, pocăinţă şi smerenie, la vameş. Iată amănunte care, la prima vedere, par lipsite de importanţă, dar, în realitate, ele cuprind sensuri sau înţelesuri preţioase, astfel încât în Sfânta Evanghelie nici un cuvânt nu este de prisos. Din descrierea poziţiei sau atitudinii vameşului şi fariseului în timpul rugăciunii, învăţăm că rugăciunea de pocăinţă nu este numai o lucrare a sufletului, ci o lucrare duhovnicească a sufletului şi a trupului împreună. Urmând pilda vameşului păcătos, dar smerit, în perioada postului şi noi, creştinii, facem multe metanii sau închinăciuni, aplecând privirea şi trupul spre pământ, ca semn de smerenie şi de pocăinţă, recunoscând astfel că păcatul ne trage spre cele pământeşti şi spre moarte, însă mila sau harul lui Dumnezeu şi iertarea Lui ne ridică spre cele cereşti, adică spre lumina vieţii veşnice. Din Sfânta Evanghelie se vede că fariseul este un om drept, dar mândru, în timp ce vameşul este un om păcătos, dar smerit. Prima concluzie pe care o putem trage după ascultarea acestei Evanghelii este aceea că Dumnezeu preferă un păcătos smerit unui drept mândru. Totuşi, cântările Triodului, care se referă la Evanghelia acestei Duminici, lasă să se înţeleagă că preferinţa lui Dumnezeu pentru smerenia vameşului nu înseamnă aprobarea păcatelor vameşului şi nici nesocotirea faptelor bune ale fariseului. Ca atare, Triodul ne îndeamnă să imităm virtuţile sau faptele bune ale fariseului şi, în acelaşi timp, să cultivăm smerenia vameşului. Aşadar, Biserica ne îndeamnă, deodată, la fapte bune şi la multă smerenie. Acest îndemn este clar exprimat în slujba Utreniei din Duminica Vameşului şi a Fariseului, Cântarea a 5-a: "Să ne sârguim a urma virtuţilor fariseului şi a râvni smerenia vameşului; urând necuviinţa greşelilor de la amândoi, adică trufia şi pierderea (pierzarea, n.n.)" (Triod, Bucureşti, 2000, p. 9). Numai smerenia deschide uşile iertării păcatelor Analizând cu atenţie felul în care se rugau atât fariseul, cât şi vameşul, vedem o mare diferenţă între cei doi. Deşi, formal, fariseul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, spunând în grabă: "Dumnezeule, îţi mulţumesc…", nu face aceasta pentru a recunoaşte că tot ce a săvârşit bine a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu, ci pentru a se lăuda pe sine. Aşadar, el transformă, foarte repede, mulţumirea adusă lui Dumnezeu într-o mulţumire de sine, într-o felicitare adresată sieşi în prezenţa lui Dumnezeu ca martor: "Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni…". Mai mult, în rugăciunea sa, fariseul nu doar se gratifică sau "se lustruieşte pe sine" printr-o mulţumire formală adusă lui Dumnezeu, ci îi şi judecă pe alţii. Prin urmare, rugăciunea sa nu este o rugăciune sfinţitoare, deoarece fariseul foloseşte mulţumirea adusă lui Dumnezeu doar ca pretext pentru a se lăuda sau înălţa pe sine şi pentru a denigra sau înjosi pe aproapele său, pe vameş. Chiar dacă, în sens strict, tot ce spune fariseul în rugăciunea sa - că posteşte de două ori pe săptămână, că dă zeciuială din tot ce câştigă - este perfect adevărat, faptul că se laudă pe sine şi judecă pe alţii determină ca rugăciunea lui să nu devină înălţare, ci coborâre, nu doar sub nivelul vieţii duhovniceşti, ci şi sub nivelul bunului-simţ sau al bunătăţii umane elementare. Spre deosebire de fariseu, vameşul, "stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului". Astfel, vameşul simte că numai milostivirea lui Dumnezeu îl poate vindeca şi ridica din păcate. Atât vameşul, cât şi fariseul au trecut pragul uşilor templului din Ierusalim, în care s-au rugat, însă numai rugăciunea smerită a vameşului s-a ridicat până la uşile harului sau ale Casei Tatălui din ceruri. Cine se pocăieşte în stare de rugăciune smerită îşi poate îndrepta viaţa În societatea iudaică veche din timpul Mântuitorului Iisus Hristos, fariseii reprezentau o clasă de elită, în timp ce vameşii erau consideraţi oameni care trebuie dispreţuiţi din două motive. În primul rând, pentru că se aflau în slujba ocupantului roman, iar în al doilea rând, pentru că, obţinând dreptul de a colecta impozitele de la populaţie, ei luau de la oameni mai mult decât le îngăduia legea, fiind tentaţi să se îmbogăţească pe căi necinstite, devenind răpitori, adică peste măsură de lacomi şi nemiloşi faţă de semenii lor. Totuşi, într-un context în care fariseii se bucurau în societate de o apreciere deosebită, iar vameşii de un dispreţ general, Mântuitorul rosteşte această pildă tocmai pentru a arăta că, dacă păcătosul, chiar şi cel dispreţuit de comunitate, îşi recunoaşte şi regretă sincer şi smerit păcatele săvârşite, se mai poate îndrepta sau mântui, însă, fără smerenie, nimeni nu poate dobândi mântuirea, nici chiar cel ce pretinde a fi un om drept. Sufletul smerit este înălţat de iubirea lui Dumnezeu Smerenia îl face pe om sincer şi recunoscător, pentru că prin smerenie omul vede nu doar binele săvârşit până la un moment dat, ci vede şi pe Cel ce îl ajută să facă binele, pe Dumnezeu, Care a spus "fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5), adică nimic bun. Nici o clipă nu trebuie să uităm că tot ce săvârşim bine cu gândul, cuvântul şi fapta, săvârşim prin harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, în rugăciunea adevărată, credinciosul preamăreşte mai întâi pe Dumnezeu pentru binefacerile Sale şi Îi mulţumeşte cu smerenie pentru ajutorul primit de la El în săvârşirea faptelor bune şi înnoirea vieţii duhovniceşti. Numai rugăciunea săvârşită întru smerenie ne ajută să fim cu adevărat realişti, pentru că în rugăciunea smerită vedem nu numai ceea ce am realizat bine, ci şi cât de mult mai este de făcut. Oricâte fapte bune am săvârşit, trebuie să recunoaştem că totdeauna este loc de a lucra mai mult şi mai bine. Rugăciunea smerită este mântuitoare şi sfinţitoare, deoarece ea ne umple de prezenţa lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune că rugăciunea adevărată este însăşi prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu în omul care se roagă. Când omul se smereşte, adică se goleşte de sinele egoist, atunci se umple de prezenţa smerită, iubitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu. Când însă omul este plin de sine, în el nu mai este loc pentru prezenţa iubitoare şi smerită a lui Dumnezeu. De aceea, Evanghelia acestei Duminici ne învaţă că "oricine se înalţă pe sine se va smeri", adică va fi umilit, va cădea, decădea şi diminua spiritual. Uneori, cel care se înalţă pe sine se va smeri, în înţelesul că va fi smerit sau umilit de oamenii care îl înfruntă şi îl pedepsesc tocmai din cauza aroganţei sau a orgoliului său. Cu alte cuvinte, cine se iubeşte pe sine în mod pătimaş şi exclusivist nu-L poate iubi cu adevărat nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele său. Foarte adesea, omul virtuos, dar mândru devine aspru judecător al altora, incapabil să respecte şi să preţuiască sincer pe altcineva decât pe sine, şi cu atât mai puţin să se roage pentru cineva diferit de el. Însă prin rugăciune smerită înaintea lui Dumnezeu, omul sincer se luminează, se leapădă de sinele egoist, iar sufletul său primeşte harul lui Dumnezeu Cel milostiv şi smerit. De aceea, Domnul Iisus Hristos spune: "Cel care se smereşte pe sine se va înălţa", adică va fi înălţat sau ridicat în relaţia lui cu Dumnezeu sau în iubirea sfântă a lui Dumnezeu şi în preţuirea oamenilor drepţi. Rugăciunea smerită este temelia vieţii duhovniceşti Evanghelia Duminicii Vameşului şi a Fariseului este un "îndreptar de rugăciune", deoarece ne arată că numai rugăciunea smerită este temelia vieţii şi creşterii spirituale a omului sau cale de înaintare spre Hristos Cel răstignit şi înviat. Numai rugăciunea smerită vindecă sufletul de rănile păcatului şi de mândrie, cultivând trezvia sau veghea duhovnicească, pentru a nu cădea în mulţumirea de sine, care devine repede lenevire duhovnicească şi slăbire în iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Rugăciunea smerită în faţa lui Dumnezeu Cel sfânt şi bun este un fel de oglindă care ne arată că tot ce am făcut bine este foarte puţin în raport cu binele pe care trebuie să-l împlinim în viaţa noastră, pentru a ne asemăna cu Dumnezeu în sfinţenie şi bunătate. Rugăciunea smerită luminează şi lărgeşte sufletul omului pentru a primi în el harul lui Dumnezeu şi pentru a iubi pe aproapele său. Omul cu adevărat smerit nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru toţi oamenii, pentru membrii familiei sale, pentru toţi cei din comunitatea în care trăieşte, pentru Biserica întreagă şi pentru toţi oamenii suferinzi şi necăjiţi din lumea întreagă, mai ales "pentru tot sufletul creştinesc, necăjit şi întristat care are trebuinţă de mila şi ajutorul lui Dumnezeu", cum se spune într­una din rugăciunile Bisericii noastre (Litia, ectenia a treia). Rugăciunea smerită este, aşadar, temelia iubirii duhovniceşti adevărate. Nimeni nu poate iubi cu adevărat când iubirea sa este mândră sau arogantă, dispreţuitoare şi judecătoare a altora, deoarece adevărata iubire este "binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte", după cum învaţă Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 4). Din rugăciunea smerită izvorăşte iubirea milostivă pentru toţi oamenii Sfânta Evanghelie din prima Duminică a Triodului ne arată că treapta de bază a urcuşului duhovnicesc spre Înviere este rugăciunea smerită. Duminica a doua ("Duminica Fiului risipitor") ne arată că a doua treaptă sau condiţie a învierii sufletului din moartea păcatului este pocăinţa sinceră, adică hotărârea de a ne lepăda de un trecut păcătos şi apăsător, pentru a începe o viaţă nouă, trăită după voia lui Dumnezeu. Apoi, Duminica a treia a Triodului, cea imediat premergătoare începutului Postului Mare ("a Înfricoşătoarei Judecăţi"), ne arată treapta a treia duhovnicească a postului, ca perioadă de rugăciune şi pocăinţă, şi anume milostenia sau ajutorarea celor în nevoi. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca această primă Duminică a perioadei Triodului să fie un început temeinic pentru o rugăciune smerită, care nu exclude, ci cuprinde în ea şi rugăciunea pentru semenii noştri, deoarece Dumnezeu voieşte "ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2, 4). Aşadar, mai ales în această perioadă trebuie să ne rugăm mai mult, nu numai pentru noi, ci şi pentru sănătatea şi mântuirea tuturor oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria tuturor! Amin. * Text revizuit de autor, în anul 2011