Să vorbim cu măsură!

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 2, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 34

„Mai întâi de toate trebuie să ne străduim să nu folosim cuvintele în chip neînțelept, să nu punem întrebări în chip arțăgos, nici să răspundem cu aroganță, să nu întrerupem pe om când acesta povestește ceva folositor, nici să nu intervenim forțat peste alții; așadar, să păstrăm măsură atât la vorbe, cât și la ascultare. Să nu ne fie rușine să ne mai cultivăm, dar nici să nu ținem învățătura numai pentru noi, fiind invidioși când și alții ar vrea să învețe, asemănându-ne cu femeile desfrânate care prezintă pe copiii altora ca și cum ar fi ai lor, ci să recunoaștem deschis cine este părintele cuvintelor respective. Să preferăm și o intonație naturală în vorbire, care să nu pună în situație neplăcută pe cel mai slab de ureche, dar nici să nu-l supere prin grăire prea tare, să examinăm mai întâi în noi înșine ce avem de spus și abia după aceea să ne exprimăm. Să nu fim morocănoși în discuții, ci atrăgători în vorbire, dar să nu căutăm să folosim un anume grai ușuratic, ci să păstrăm farmecul povețelor binevoitoare. Chiar și când suntem siliți să mustrăm, de fiecare dată să ne ferim de a fi grosolani, pentru că numai dacă ai dat dovadă mai întâi tu însuți că ești modest și smerit, numai atunci te vei putea apropia ușor de cel care are nevoie de îndreptare. Căci adeseori ne este de folos acest fel de pedepsire întrebuințat de prorocul care, atunci când David a greșit, n-a pronunțat el însuși sentința la condamnare (II Regi 12, 1-14), ci a făcut apel la o altă persoană, pe care a făcut-o ca judecător al propriului său păcat, pronunțând dinainte pedeapsa care ar fi căzut pe el, nefiind în măsură să reproșeze nimic celui care i-a reprobat fapta comisă.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)