Şaguna avea geniul iniţiativelor

Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă - 29 Octombrie 2011

Despre mitropolitul Andrei Şaguna s-a scris mult. Mulţi au accentuat latura sa religioasă, alţii culturală sau pe cea politică. Marele istoric Nicolae Iorga afirmă că "puţine nume sunt aşa de populare în Ardealul românesc ca al lui Şaguna. Chipul lui, cu ochii străbătători şi larga barbă răsfirată, e în mintea tuturora şi-n conştiinţa generală a intrat faptul definitiv că acest maiestuos bătrân a fost, de pe scaunul său de arhiereu, un cârmuitor de oameni şi un îndreptător al vremurilor".

Marele mitropolit Andrei Şaguna a rămas în conştiinţa românilor ardeleni ca unul dintre cei care şi-au închinat întreaga viaţă altarului şi poporului. A trăit în vremuri tulburi, când Transilvania era sub stăpânirea împăratului de la Viena. A fost om al istoriei. Atât fila bisericească naţională, cât şi politică nu se pot scrie fără amintirea lui. "Istoria mitropolitului Andrei Şaguna este aproape istoria poporului român însuşi", afirma biograful său Nicolae Popea şi "aşa de strâns viaţa lui e legată de viaţa poporului român, aşa de tare aceste două se conţesuseră într-una". A venit la Sibiu şi a găsit o episcopie reînfiinţată în anul 1761 şi care şi-a desfăşurat în condiţii grele activitatea, având de luptat cu asupririle ce veneau din partea Curţii imperiale din Viena. Tocmai poate din acest motiv "se ceruse un spirit gigantic şi o voinţă neînduplecată pentru ca să o regenereze. O adevărată providenţă a fost aceea care-l trimisese pe Andreiu baron de Şaguna", sublinia George Bariţiu. Andrei Şaguna cel "începător a toate" În pagini memorabile, vrednicul său urmaş în scaunul de mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului - Antonie Plămădeală - scria: "Momentul Şaguna în istoria Bisericii şi în destinul Transilvaniei se înscrie ca un moment de răscruce pe o întindere de mai mult de un sfert de veac (1846-1873). Un sfert de veac mereu în dilatare pentru că Şaguna a iniţiat şi a trasat orientări noi pentru Biserica Ortodoxă a vremii lui, dar binefacerile lor se resimt peste veacuri. Valorile fac istorie şi cariere fără limite. Ele antrenează în lucrarea lor mai multe generaţii şi sunt ca pomii: înfloresc şi reînfloresc, dau fructe într-un an şi în anii următori într-un perpetuum care capătă caracter de act genezic, fiecare sfârşit dovedindu-se părelnic, căci se transformă într-un nou început. Activitatea lui Şaguna e una de temelie. Pe o astfel de temelie se pot reface ziduri, se pot rectitori instituţii, în pas cu vremea şi cu cerinţele ei, fără a se lua totul de la început. Aşa tradiţiile nu împiedică dezvoltarea, iar dezvoltarea, care e în firea lumii, nu omoară tradiţiile. Starea de continuitate şi cea de înnoire sunt o mergere firească înainte mână în mână. În cazul nostru, chiar dacă societatea e într-o continuă evoluţie, ea rămâne aşezată pe permanenţe care dau unitate unui neam şi istoriei sale. Cineva a spus despre Şaguna că a fost "începătorul a toate" şi a fost aşa. El a dat consistenţă şi o nouă conştiinţă la tot ceea ce trebuia scos din rutină şi trezit din somnul care uneori exprimă oboseli născute din suferinţe şi din prea multă aşteptare. Şaguna a fost un dangăt de clopot uriaş care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a redat speranţe şi vigoare, a pus plugul în brazdă şi a desţelenit ceea ce ameninţa să devină o pârloagă. Ani şi ani, ca într-un coşmar secular, ajuns să numere optsprezece secole în care i s-au pândit limba şi credinţa, elemente de identitate, Transilvania şi transilvănenii au rezistat. Şi când puterile păreau să se apropie de sfârşit a venit Şaguna". Providenţa nu se lasă supusă la vot! Murind episcopul Vasile Moga, Şaguna a fost numit vicar general al eparhiei vacante. A venit în Transilvania, la Sibiu, "dintr-un spaţiu de dincolo de hotarele care i-a adunat pe români pe un pământ care le-a fost hărăzit lor de Dumnezeu. Dar conştiinţele româneşti nu sunt determinate numai de graniţe. Iată, ele se pot naşte oriunde există sămânţă românească. Putea să fie un om mare, un om deosebit şi în spaţiul în care s-a născut, între alte naţiuni. A şi dovedit-o. Acolo a ajuns la înălţimi care l-au impus a fi vrednic de a fi trimis între cei de un neam cu el, în Transilvania. Dumnezeu l-a trimis. A fost un moment în care Dumnezeu şi-a aruncat o privire anume asupra Transilvaniei". Şi nu a încetat să vegheze acest pământ! În urma demersurilor vicarului Şaguna, Curtea de la Viena a admis să se facă alegerea unui nou episcop. "Formalităţile urmau să se facă pe pământ." La data de 2 decembrie 1847 s-a întrunit sinodul electoral la Turda. "Atunci, deodată, afirma mitropolitul Antonie, s-au trezit stăpânii lumii, cum sunt numiţi printr-o metaforă stăpânitorii lumeşti, sensibili adesea la momeli de codiţe negre, şi au început să-l refuze pe Şaguna." Ioan Moga obţinuse 33 de voturi, Moise Fulea 31 de voturi şi Andrei Şaguna 27 de voturi. "Din trei candidaţi el a ieşit din voinţa electoratului dirijat, al treilea. Dar ceea ce se hotărâse Sus nu mai putea fi modificat. Providenţa nu se lasă supusă la vot. Şi a fost ales Şaguna. Era dreptul împăratului de a alege pe unul din trei, indiferent de numărul voturilor. În "constituţia" Providenţei sunt prevăzute şi situaţii în care Providenţa să fie factor de selecţie şi de decizie, chiar dacă acest lucru pare a fi de competenţa unui stăpânitor lumesc." Om providenţial, înzestrat cu intuiţie, inteligenţă şi un nivel elevat de cultură, l-a rugat pe Dumnezeu în cuvântarea sa cu prilejul hirotonirii: "Tu Doamne ştii, că spre scopul meu a alerga doresc: pre românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deştept, şi cu voie către tot ce e adevărat, plăcut şi bun să-i trag! Tu Doamne apără-mă cu puternicul tău scut! Tu îndulceşte-mi în ceasul morţii fructurile amarelor mele osteneli. Amin". Era şi o declaraţie-program, ea dovedind că ştia unde merge şi ce avea de făcut. După ce a fost hirotonit, chiar un unit ca Timotei Cipariu a scris: "Virtuţile acestui bărbat român... nici inamicii nu i le-ar putea nega". Ca şi cum ar fi fost o stea a speranţei românilor, precum steaua magilor, acestea s-au recunoscut încă de la începutul activităţii lui. "Cea mai bine şi canonic organizată Biserică Ortodoxă din întreaga lume" Cel dintâi gând a lui Şaguna a fost reînfiinţarea Mitropoliei române din Transilvania ce a fost desfiinţată de regimul habsburgic în 1701. De multe ori mitropolitul spunea: "Să-mi credeţi fraţilor! Că adeseori m-am rugat lui Dumnezeu pentru mântuirea bisericii noastre de sub apăsările cele nedrepte, şi am suspinat după ajutorul cel de Sus, zicând cu proorocul: Doamne! Doamne, cel ce paşti pre Israel, cela ce ai povăţuit pre Iosif, şi şezi pre Heruvimi, arată-te, şi deşteaptă puterea ta, şi vină, ca să ne mântuieşti pre noi! Au doară hrăni-ne-vei pre noi şi spre viitor cu pâine de lacrimi? Şi ne vei adăpa cu lacrimi peste măsură?..." Memoriile repetate şi audienţele la Curtea imperială din Viena au înlesnit hotărârea autorităţilor de a reînfiinţa la Sibiu, în 1864, mitropolia. Se anula astfel administrativ poziţia defavorizată a Bisericii Ortodoxe Române comparativ cu bisericile celorlalte confesiuni, se elibera Biserica română de sub tutela Bisericii sârbe şi putea să-şi împlinească rostul pastoral şi de misionarism cultural. Astfel, Şaguna a fost cel dintâi păstor al acestei mitropolii care îşi datorează independenţa, organizarea şi îndrumarea spre strălucire strădaniilor nebiruite, energiei şi înţelepciunii marelui arhiereu. Daniil Popovici Barcianu, recunoscând activitatea marelui arhiereu, a rostit cu prilejul comemorării a 24 de ani de la trecerea lui în lumea veşnică: "Dacă Şaguna nimic altceva n-ar fi făcut decât să reînfiinţeze Mitropolia istorică a românilor din Transilvania şi Ungaria şi ar fi de ajuns ca nemuritor să-i rămână numele printre noi". La 14 septembrie 1868, la propunerea şi pe textul său, Congresul Naţional Bisericesc aprobă Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Prin acesta se puneau în vedere trei principii: autonomia bisericească, principiul constituţional şi principiul participării mirenilor la administrarea chestiunilor şcolare şi fundaţionale ale Bisericii în raportul numeric de 2/3 faţă de 1/3 din cler. Însuşi mitropolitul Andrei cu bucurie rostea rolul important pe care îl au laicii în buna funcţionare a Bisericii şi respectul pe care Mitropolia din Sibiu îl datorează acestora: "Mitropolia noastră poate să zică, în urma Statutului Organic, clerului şi poporului său credincios: nu mai sunteţi străini şi nemernici, ci concetăţeni cu sfinţii şi de aproape ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a profeţilor... Nu cunosc şi nu ştiu nici o parte a Bisericii noastre Ecumenice, care, ca mitropolia noastră, în sensul Statutului său Organic, ar înălţa pe clerul şi poporul său credincios la acea demnitate individuală şi socială ca să poată zice: Toţi suntem împreună lucrători ai lui Dumnezeu, toţi suntem zidirea lui şi casa lui, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru noi; şi de va strica cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica şi Dumnezeu pe acela, căci casa lui Dumnezeu este sfântă, care sunteţi voi..." Prin aceasta, pr. conf. dr. Irimie Marga de la Facultatea de Teologie din Sibiu afirma că "Biserica Ortodoxă din Transilvania a devenit cea mai bine şi canonic organizată Biserică Ortodoxă din întreaga lume, asigurând întreaga autonomie, libertate şi respectarea sinodalităţii depline, datorită unei constituţii bisericeşti prin care vechile canoane au fost reinterpretate conform cu spiritul vremurilor moderne". Iar renumitul istoric Mircea Păcurariu în volumul Cărturari sibieni de altădată spunea despre Şaguna că este "cel mai de seamă legiuitor şi organizator bisericesc din întreaga Ortodoxie". Nu a renunţat niciodată la ceea ce i se cuvenea lui însuşi şi poporului său Şaguna a fost activ în toate domeniile, nu a cedat nicicând în faţa piedicilor, oricât de mari ar fi fost, nu s-a resemnat în faţa nici unei înfrângeri momentane. Lucian Blaga vorbea de un "activism şagunian" pe care l-a explicat astfel: "Şaguna n-a trăit pentru a gândi, nici nu a gândit pentru a gândi; el obişnuia să gândească numai în vederea acţiunii... El avea geniul iniţiativelor. Gata să se aşeze în fruntea oricărei mişcări, de pe urma căreia spera un nou spor al sufletului, un adaos al vieţii româneşti. N-a existat nici un domeniu al vieţii politice care să-l fi respins: întemeia şcoli primare la sate, licee, seminarii; participa la examene, scria cărţi didactice, câteodată şi cărţi de mari pretenţii. A înfiinţat o tipografie şi o gazetă. Lua parte la senatul imperial din capitala împărăţiei şi devenea adesea omul zilei prin discuţiile ce le avea acolo. Calm şi neînfricat, el nu mergea faţă de nimenea aşa de departe cu respectul ca să renunţe din timiditate la ceea ce i se cuvenea lui însuşi şi poporului său. După străduinţi mereu repetate, după cereri mereu strigate, după lupte şi peripeţii de necrezut, după succese mereu zădărnicite, Şaguna a văzut în cele din urmă cu ochii trupeşti în faţa sa triumful: poporul românesc din Ardeal a fost recunoscut ca naţiune egal îndreptăţită cel puţin teoretic în toate privinţele". Trebuie să subliniem faptul că la doar câteva zile după hirotonia sa întru arhiereu, merge la Blaj şi prezidează împreună cu episcopul greco-catolic Lemeny Adunarea de pe Câmpia Libertăţii. I se încredinţează Petiţiunea Naţională ca să o înmâneze împăratului de la Viena, Francisc Iosif I. Prezintă apoi împăratului şi Memoriul naţiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, un document politic de mare importanţă, mai ales pentru că în el se afirmă ideea unităţii românilor din Imperiul Habsburgic. Şaguna se implică tot mai mult în destinul Transilvaniei şi în afirmarea drepturilor românilor. De aceea Eminescu va observa că "Şaguna a fost om politic din creştet şi până-n tălpi". Iar mitropolitul Antonie completează că Şaguna a fost "om al Bisericii, dar şi om cu deosebite calităţi politice - indispensabile într-o vreme în care, fără acestea, nu se putea face faţă abuzurilor Puterii - Şaguna a ştiut să citească în semnele timpului, în evenimente şi împrejurări, şi să tragă pentru poporul său foloasele până la limita posibilului. Cutezător al înnoirilor, a înfiinţat instituţii noi, româneşti, a imaginat forme de activităţi publice, adesea în spiritul vremii, dar şi împotriva ei, din perspectiva pe care le anticipa cu deosebit spirit diplomatic. A ştiut să profite de slăbirea Imperiului, când a fost cazul, şi să-i dea impresia că îl susţine când era evident că nu se putea altfel". "Da, Andrei, tu n-ai murit!" Nicolae Popea spunea despre mitropolitul Andrei că mijloacele pe care le-a folosit întotdeauna au fost ştiinţa şi moralitatea. "Armele lui erau: principiile morale, adevărul şi dreptatea, canoanele, pre care, cum zice un stimat bărbat: el nici odată nu le sterşe din lecsiconul său! Cu acestea şi pentru aceasta lupta el neîncetat şi pretutindenea". "Anul 1873 fu anul lacrimilor - scria "Aurora Craiovei". Napoleon, Cuza şi Andreiu Şaguna în jumătatea acestui an trecură în eternitate: trei uriaşi luptători pentru români şi românism. La trecerea lor de pe această lume, lacrimile au curs dela Tisa până la marea Neagră... Curgeţi dară lacrimi, curgeţi de la Tisa până la marea Neagră, căci pedestalul catapetesmii bisericii române de preste Carpaţi şi al columnei românismului, baron Andreiu Şaguna a trecut în eternitate". Iar foaia "Gura Satului" din Arad scria: "A murit mitropolitul Andreiu: cei rămaşi în viaţă vor îmbrăca doliu, îl vor înmormânta şi vor cânta imnuri de mărire. Şi a lui moarte e ocazie de sărbătoare jalnică. Sufletele mari au însă un semn, al lor propriu: a lor moarte este bogată în urmări. O! Mari sunt cei aleşi: chiar şi moartea lor este un câştig pentru poporul din care făceau parte! Numai în întuneric ştim ce este lumina; numai când nu sunt mai mult, scriu ce am pierdut, ştim ce am pierdut în oameni mari, ce am avut. Mitropolitul Andrei nu este mai mult: acum, acum şi numai acum ştim cine a fost mitropolitul Andrei, acum, când, lipsind omul, privim numai faptele lui, numai resultatul lucrării sale, numai ideile, ce ni s-au hărăzit de la dânsul. Iată semnul oamenilor mari: la moarte, cuprinsul sufletului lor devine o parte a bogăţiei sufleteşti a poporului întreg; la moarte plângem pe aceia, pe care i-am gonit în viaţă; după moarte ridicăm monument de piatră acelora, asupra cărora în viaţă am aruncat piatra". Se spune că însuşi mitropolitul Andrei, cunoscând valoarea faptelor şi apreciind că unii au trecut pe lângă el fără să-l cunoască la adevăratele dimensiuni, ar fi lăsat posterităţii dreptul şi îndatorirea de a i-o aprecia, şi a spus: "Întorcându-vă de la mormântul meu, veţi cunoaşte pe cine aţi pierdut". Şi-a prevăzut posteritatea. Şi acum în Sibiu şi în toată Transilvania se adună versurile lui Zaharia Boiu, muzica de Dimitrie Cunţan: "Românie mult cercată,/ Pune doliu înnoit;/ Că pierduşi o stea din ceruri,/ Pe Andrei mitropolit!/ Da, Andrei întâi chematul,/ Da, Andrei adânc oftatul,/ Ce ca viaţa-şi Şi-a iubit,/ Ah, Andrei a adormit!/ Viaţa lui de fapte înalte,/ Ca diamante, şir de şir;/ Moartea lui în suferinţe,/ Moarte sfântă de martir!/ Unde-s lacrimi, unde-s jale,/ Juste cum sunt ale tale!?/ Unde e al lor finit?/ Ah, Andrei a adormit!/ O! Părintele-ndurării,/ Cel ce totul cârmuieşti,/ Care şi-n cercări profunde,/ Totdeauna ne iubeşti,/ Pre Andrei îl odihneşte,/ Unde viaţa înfloreşte!/ Nemurirea şi-a gătit;/ Da, Andrei, tu n-ai murit!"