Sandu Tudor: Principiul trezvirii

Nu ne miră deloc publicarea în ziua de 7 iulie 1936, în ziarul Credința, a unui editorial semnat de Sandu Tudor cu titlul (problematic): Principiul trezvirii.

Articolul trebuie citit cu detașare, amintindu-ne că autorul a fost un poet creștin de talent. O evidență, în literatura clasică dedicată căutării isihiei, noțiunea de trezvire nu este un „principiu”. Într-o perspectivă generoasă însă, literară, putem avea șansa unor extensii de înțelesuri ziditoare. Astfel, titlul lui Sandu Tudor nu e tocmai o stângăcie, iar felul în care folosește termenul spune multe despre proiectul său de ordin duhovnicesc - Rugul Aprins, care urma să se-mplinească peste un deceniu.

În tradiția neptică, trezvia nu este un enunț, o axiomă sau o normă din care s-ar deduce ceva. Este o lucrare și o stare: paza minții la ușa inimii, veghea asupra gândurilor la momentul în care acestea apar. Sfântul Isihie Sinai­tul o numește o „metodă duhovnicească”, adică o practică susținută în timp, nu un principiu. Apoi, trezvia este și o lucrare sinergică, în care osteneala omului se întâlnește cu harul lui Dumnezeu. Un principiu se poate cunoaște și aplica. Trezvia nu se aplică, ci se dobândește și se păzește.

Odată numită principiu, trezvia devine transferabilă: de la persoană la „colectivitate”, apoi la o „elită” care face „efortul intelectual pur”. Pe parcurs, conținutul ei poate aluneca spre altceva. Ajunge să fie luciditate critică, autocontrol moral și mai ales discernământ. Sandu Tudor folosește cuvântul de câteva ori („acest discernământ inițial... cu denumirea arhaică de «trezvire»”). În Filocalie, dreapta socoteală și trezvia sunt înrudite, dar distincte. Articolul lui Sandu Tudor pare să le contopească.

Ce se poate spune în apărarea acestui titlu? Sandu Tudor însuși dă cheia: bătrânii, scrie el, o numeau „sfatul de început al luării-aminte”. Dacă citim „principiu” în sensul etimologic, principium = început, titlul devine coerent. Trezvia este atunci începutul lucrării, condiția fără de care nimic nu poate fi zidit. Așa apare ea și în literatura neptică: rădăcină, nu concluzie...

Mai există un detaliu care trebuie remarcat: autorul scrie „trezvire”, nu „trezvie”. Forma procesuală, actul trezvirii, parcursul până la starea de veghe, se potrivește cu ideea de început (bun).

Așadar, ca formulare teologică, titlul pare impropriu. Ca document, este revelator. Arată un Sandu Tudor care încearcă să facă din vocabularul isihast un program de înnoire culturală...

Poate că la nivelul Rugului Aprins, ca grup, apoi mișcare cultural-spirituală, se poate vorbi despre trezvie ca principiu, dar într-un sens diferit. Diferența dintre cele două sensuri este, de fapt, chiar metanoia lui Sandu Tudor devenit, în timp, monahul Daniil.

Nu există o trezvie colectivă în sens propriu. Paza minții, veghea asupra gândului, lucrarea rugăciunii în inimă rămân acte ale persoanei. Un grup nu se „trezvește” în locul membrilor săi. Un grup poate fi însă coagulat de trezvie. Aici „principiu” își recapătă sensul, care înseamnă deopotrivă temei, din care ceva se naște, și rânduială, care îl ține laolaltă. Tradiția monahală cunoaște bine acest lucru: rânduiala unei obști este principiul ei de viață, fără să fie o doctrină.

În articolul din Credința, trezvia era tradusă orizontal, ca discernământ critic al unei elite chemate să construiască „lumea de mâine”. Grupul venea întâi cu proiectul lui istoric, iar trezvia era instrumentul. La Antim ordinea se inversează. Rugăciunea vine întâi, ca trăire, iar grupul se coagulează în jurul ei.

Când trezvia devine principiu de grup, apare tentația ca grupul să se înțeleagă pe sine drept „cei treji”. Este ecoul „elitei” din anii ’30 pe care Sandu Tudor o critică constant. Tradiția isihastă are ea însăși antidotul: smerenia, ascultarea și conștiința că trezvia este un dar, nu un merit. Cât timp aceste corective funcționează, principiul rămâne duhovnicesc. Fără ele, trezvia alunecă în autoreprezentare.

Imaginea rugului care arde fără să se mistuie spune exact asta: un foc care nu este o simplă vâlvătaie, ci implică și o statornică stare de veghe.

Iată articolul integral, semnat de Sandu Tudor:

„Celor ce se doresc, într-un chip pozitiv, a fi constructorii lumii de mâine, e neapărat trebuincios cunoașterea unui principiu fundamental, fără de care nu se poate face un bun început de lucrare. Principiul acesta este foarte vechi, și de el vorbesc îndrumătorii duhov­ni­cești de odinioară, ori de câte ori era vorba de a încerca o rodnicie în cele ale sufletului omenesc.

E întrebarea, ce ar fi acest principiu și ce legătură are el cu ceea ce s-ar numi construirea unei lumi noi. Cei vechi îl numeau «sfatul de început al luării-aminte» sau «trezvire». Această «trezvire» a bătrânilor noștri nu era decât acea îndoită claritate a [conștiinței] noastre, printr-o întoarcere atentă asupra ta însuți, o creștere la maximum a simțului prezenței, un fel de control ascuțit și de fiecare clipă, asupra propriilor noastre fapte și trăiri.

Lucrul acesta, această trează conștiință de neîndurată autocritică e neapărat trebuincioasă când vrei să începi o viață nouă. Neîndoios, ceea ce se potrivește insului, se potrivește și unei colectivități.

Luăm parte la încheierea unui mare ciclu istoric. Trăim o perioadă de mari răsturnări, dar nu mai puțin adevărat de mari construiri. Ceea ce caracterizează această ultimă fază de ciclu istoric, revoluționară întrucât se opune perioadei anterioare, este că [ea] începe să afirme tot ceea ce a fost nesocotit sau negat în cursul fazei precedente. De aci o observație care dovedește necesitatea aplicării acelui principiu fundamental necesar oricărui început, această «luare-aminte», această «trezvire» necesară, de care pomeneam.

Între cele ce perioada anterioară a tăgăduit sau a îndepărtat, iar azi încearcă să-și ceară dreptul la viață, sunt și bune, sunt și rele. Constructorii lumii de mâine trebuie să fie cu luare aminte și să facă acest discernământ, ca nu tot ce vine ca o reacție față de lumea cea veche să fie primit, doar prin această simplă constatare sau noutate.

Tot așa, nu toate cele ce sunt ale lumii care acum se duce trebuie înlăturate, datorită spiritului acesta nou care din ce în ce mai mult capătă tărie, duhul acesta de răsturnare care ne năpădește. Se lămurește astfel acest discernământ inițial, pe care l-am subliniat cu denumirea arhaică de «trezvire», acest principiu neapărat trebuincios construirii unei lumi noi.

Să nu uităm că aceeași primejdie pândește și începuturile unei epoci ca și de-a lungul dezvoltării ei. Diabolismele, greșelile inițiale, [stau] deasupra istoriei și se strecoară mai curând în perioadele de frământare, de mari romantisme, când spiritul critic e mai puțin prezent, decât în perioadele pașnice și clasice.

Prin urmare, dacă într-o perioadă de mari prefaceri ca acum, marele număr nu poate să se bucure de claritatea necesară, pentru a deosebi umbra de întuneric, rămâne atunci unei elite această îndatorire. Această elită e datoare de a face efortul intelectual pur care să ne dea viziunea limpede a ceea ce avem de înfăptuit. Această elită trebuie să-și propună, de a contribui, atât cât ne dă putință mijloacele de anticipare a ceasului de față, să dăm celor ce sunt în stare de o curată conștiință, un total unitar de principii la care ne împing unele din rezultatele ce par bine stabilite de pe acum, și a pregăti astfel, fie și într-un chip parțial și destul de indirect, la realizarea acelei lumi noi pe care o întrezărim.

Pentru această înjghebare provizorie și anticipativă, se cere însă un discernământ logic, o claritate și o intuiție justă, o sinceritate fără umbră. Cel puțin în acest chip se va putea cumpăni latura ipotetică pe care o cer orice plan și orice metodă cu care pornești atunci când încerci o mare înfăptuire, o construcție, așa cum o cer aceste vremuri.”