Schitul Dragoslavele din Muscel în vremea patriarhului Justinian

Pe drumul comercial medieval de odinioară ce duce de la Câmpulung spre Rucăr-Bran, dincolo de Mănăstirea Nămăeşti, într-o zonă pitorească, se află vechea aşezare musceleană Dragoslavele, atestată documentar încă din sec. al XIV-lea. Până la reorganizarea administrativ-canonică a Bisericii Ortodoxe Române determinată de schimbările administrative de după 1950 ale regimului comunist, ţinutul Muscelului depindea de Arhiepiscopia Bucureştilor. Astfel, pe la 1929, moşnenii din această parte a Muscelului, ca fii duhovniceşti ai întâiului patriarh al României, aveau să-i ofere un loc din localitatea Dragoslavele, pe care era construită o vilă în stil tradiţional muscelean, cu scară la intrare, un frumos cerdac format din coloane de lemn şi cu pivniţă, aşa cum se întâlneşte la mai toate casele oamenilor harnici din această parte a României. Locuinţa a fost utilizată de patriarhul Miron Cristea ca reşedinţă de vară, acest obicei fiind preluat după 1948 de către Justinian Marina. Alături de vilă şi construcţiile ridicate în perioada interbelică, în 1949 patriarhul Justinian avea să monteze o biserică de lemn maramureşeană, originară din Borşa şi adusă de la Predeal. Aşezat pe o fundaţie de piatră, lăcaşul a fost construit în sec. al XVII-lea, pictat la interior, cu turlă-clopotniţă patrulateră pe pronaos şi un cerdac cu rol de intrare pe partea sudică. Astfel, aşezământul de la Dragoslavele a fost transformat în schit, vechea biserică fiind sfinţită la 21 august 1949. De asemenea, în anexele de la Dragoslavele, între 1950 şi 1960 a funcţionat o şcoală de cântăreţi. Dragoslavele a fost un loc mult îndrăgit de patriarhul Justinian, în care se odihnea şi se reculegea. Totuşi, câteva luni din anul 1959, schitul de la Dragoslavele a constituit un spaţiu de recluziune impus dârzului întâistătător român de către autorităţile comuniste atunci când refuza să cedeze în problema desfiinţării mănăstirilor.