„Școala de folclor de la Iași a început cu Vasile Adăscăliței”

Se apropie sărbătorile de iarnă, moment cum nu se poate mai potrivit să ne amintim de unul dintre cei mai valoroși folcloriști români - profesorul ieșean Vasile Adăscăliței (1929-2007). Autor al unor studii de referință despre obiceiurile de Anul Nou, a fost creatorul primei arhive de folclor din Moldova (Arhiva Seminarului de folclor a Facultății de Litere) și întemeietor al școlii de folcloristică de la Iași. Cu sprijinul logistic și financiar al Centrului Culturii Tradiționale Vaslui și al Consiliului Județean Vaslui, etnologul Lucian Lefter a reușit să salveze arhiva creată de profesorul Adăscăliței, printr-un amplu proiect de recuperare patrimonială, despre care am discutat în acest interviu.

Pentru început aș vrea să radiografiem biografia celui care a fost folcloristul Vasile Adăs­că­liței.

A fost fiu de învățători, născut în Florești - Huruiești, pe atunci în județul Tecuci, astăzi în județul Bacău. Primii ani de liceu i-a făcut la Focșani, iar ultimii la Iași. Așadar, primele repere biografice sunt legate de sudul Moldovei, locul său de origine. În câteva crâmpeie memorialistice, el povestește: „Aveam 3 sau 4 ani. Într-o seară de vară târzie, scăpat de sub supraveghearea părinţilor, am plecat din sat pe o cărare spre locul unde răsărea luna, spre vârful dealului. Am ajuns acolo, dar, trecând culmea, am constatat că ea se vedea pe cealaltă. M-am întâlnit c-un consătean care m-a confiscat, m-a dus acasă. N-am mai prins «nuna»! Dar am prins obiceiul s-o caut mereu”. O imagine cumva edificatoare, un scenariu al vieții ale cărui temelii în copilărie s-au pus.

A urmat apoi Facultatea de Litere de la Iași, la începutul tulburilor ani ‘50, a devenit profesor, apoi a ajuns la universitate, unde și-a luat foarte în serios misiunea didactică. Nu întâmplător a scos o serie de antologii destinate publicului larg. A creat un curs de folclor la facultate și l-a predat din 1959 până la pensie, în anul 2000. A vrut să dăruiască și altora ceea ce știa. Și, așa cum spunea Dan Ravaru (1941-2020), fostul nostru coleg de la Centrul Culturii Tradiționale Vaslui, care i-a fost student, „toți cei care au realizat în Moldova lucrări mai mult sau mai puțin valoroase în studierea folclorului i-au fost studenți sau studenți ai studenților săi”. De la Vasile Adăscăliței s-a propagat în teritoriu ideea de a culege folclor.

Pe lângă studiile despre jocurile cu măști și teatrul folcloric, a publicat și multe articole, recenzii în presă, legate de folclor, peste 350 de titluri.

Rolul său în formarea unei școli de folclor la Iași a fost decisiv. Totuși, despre Vasile Adăscăliței se vorbește destul de puțin. De ce?

Probabil din cauza începuturilor tulburi, ale acelor ani ‘50, a atmosferei de atunci, a frustrărilor care existau din partea unora din vechea școală. E greu de spus de ce. Dar ceea ce a făcut Vasile Adăscăliței este unic în țară. Nu mai știu ca în alta dintre cele patru universități existente la vremea aceea - Timișoara, București, Cluj și Iași - cineva să fi creat o școală de folcloristică. Pentru că el așa a gândit Seminarul de folclor din cadrul Facultății de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași - ca pe un laborator de folcloristică; avea în minte crearea unei arhive de folclor încă de când era student, din 1949, după cum chiar el mărturisea. Or, un asemenea laborator nu se poate face decât prin muncă de teren. Așa că în anii ‘60 a inițiat o serie de deplasări, alături de studenții săi. Inițial au făcut culegeri manuscrise. Apoi, după 1965, au mers pe teren și cu aparate de ­înregistrat.

Ce cuprindea această arhivă?

Conținea 40.000 de piese - dosare de culegeri manuscrise, în jur de 1.000 de fotografii alb-negru și benzile de magnetofon. Universitatea i-a pus doar spațiul la dispoziție. Făcea rost de bani pentru deplasări înaintând memorii pe la autoritățile momentului. La vremea când a început el, nu existau arhive de folclor în Moldova. A pornit de la zero.

Din 1959 și până prin 1984-1985 s-a cules an de an material, în teren. A avut ideea foarte bună ca lucrările de licență să fie realizate prin cercetări în localitățile de origine ale studenților.

Se spune că profesorul Adăs­căliței avea un mod foarte original de a culege folclor, fără a se folosi de metoda chestionarelor. De ce nu credea în ches­tionare?

Esența a ceea ce cuprinde un chestionar există în toate cercetările lui. De fapt, ce este un ches­tionar? Un set de întrebări pe care le adresezi unor oameni, iar ei trebuie să-ți răspundă. Însă e foarte dificil să te ții de un chestionar riguros, trebuie să înțelegi și poten­țialul omului cu care vor­bești. Nu poți forța întrebările.

Dacă înregistrai o persoană, ea se apuca să-ți povestească. Și nu trebuia întreruptă, fiindcă acolo, în momentul acela, ea își dezvăluia sufletul. Ascultând benzile, am simțit la Vasile Adăscăliței o anumită căldură, se crea o anumită legătură umană cu cel care-i povestea. Și înainte de a pleca pe teren făcea un instructaj cu ­întreaga echipă de studenți - să știe ce să întrebe. Pe benzile de magnetofon au fost surprinse toate aspectele vieții omului - naș­tere, înmormântare, nuntă, basme, descântece, ghicitori, proverbe, cântece, de la cele de cătănie până la cele de jale, colinde.

„Această arhivă trebuie editată la modul științific, sistematic, ca orice document istoric” 

Cât din teritoriul zonei etno­grafice a Moldovei a fost acoperit în cercetările de teren?

Există culegeri de folclor din toate județele Moldovei - Suceava, Botoșani, Bacău, Neamț, Iași, ­Vaslui, Galați, Vrancea. Dar și din Transilvania, și din Muntenia, și din Dobrogea, pentru că unii dintre studenți proveneau din aceste regiuni. Și nu mă refer numai la partea de culegeri manu­scrise, ci și la înregistrările pe benzi de magnetofon. De pildă, colaboratorii Dan și Silvia Ravaru au înregistrat în anii ‘70 tocmai în Vâlcea, în comuna Boișoara, sub munte, colinde, datini de nuntă, de înmormântare. Și am constatat că astfel de înregistrări mai există doar la Institutul de Etnografie și Folclor din București, ­făcute într-o anumită perioadă.

Ultimele înregistrări, din 1983, sunt din Maramureș. Dar există una, din 1969, făcută chiar de ­Vasile Adăscăliței într-un sat din estul Ungariei, Micherechi (Méhkerék), la românii de acolo. Au fost chestionați sub toate aspectele culturii tradiționale - de la obiceiurile de Anul Nou până la cele de nuntă, de înmormântare. Așadar, această arhivă acoperă multe părți din spațiul românesc, nu doar Moldova.

Dacă arhiva Seminarului de folclor conține culegeri atât de valoroase și inedite, de ce nu a fost integrată în Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei, la momentul constituirii acesteia?

O bună întrebare, pe care și eu mi-am pus-o. Cred că orgoliile și patimile omenești au fost la mijloc. Cum se întâmplă de obicei la noi, în momentul în care inițiatorul unui proiect dispare, cu el dispare și opera lui. Vasile Adăscăliței a fost, la un moment dat, marginalizat în mediul universitar ieșean, din motive foarte neclare. Să spunem că fiecare om are păcatele lui. Dar arhiva aceasta nu avea nici o vină. Acolo a fost o muncă de zeci de ani, au fost intervievate sute de persoane, care acum nu mai sunt, au fost adunate gândurile, visurile, trăirile lor la un moment dat. Încât, după trecerea unei jumătăți de secol, acestea devin documente istorice.

Așa încât eu cred că această arhivă trebuie editată la modul științific, sistematic, ca orice document istoric. Personal, asta am și încercat să fac - să o salvez de la dispariție, editând-o după toate standardele profesiunii de istoric și de cercetător, pentru a putea fi consultată de oricine. 

„A fost deschizător de drum în cercetarea teatrului folcloric de Anul Nou” 

Domeniul său major de interes l-au constituit obiceiurile de An Nou în sens larg. Ce contribuții îi revin în acest sens?

A fost deschizător de drum în cercetarea teatrului folcloric de Anul Nou, despre care a publicat un prim studiu încă din 1956. Doctoratul lui a fost tot pe această temă. Tot ce a publicat se bazează pe cercetări de teren, coroborate cu bibliografia existentă. Apoi, a cercetat obiceiul Plugușorului. A și scos, la Editura Junimea, volumul Istoria unui obicei - Plugu­șorul. Studii au mai existat, dar aceasta este prima lucrare de sine stătătoare dedicată Plugu­șorului, bazată, în cea mai mare parte, pe materiale din Arhiva de folclor a seminarului, culese până la data publicării volumului, în 1987. Volumul reprezintă o bornă, o radiografie a Plugușorului pentru a doua parte a secolului 20.

Începând din anii ‘80, a cercetat și jocurile de priveghi. Sunt păstrate în arhivă atât în dosare, cât și pe benzi de magnetofon. În urma acestor culegeri, profesorul Adăscăliței a scris și două studii - unul despre acest obicei din județul Bacău și altul despre jocul de priveghi în județul Vaslui. În acei ani, jocurile de priveghi nu se mai practicau, dar cei inter­vievați le trăiseră. Au fost ultimii părtași la acest obicei, care fusese cercetat de școlile sociologice în Vrancea încă din perioada interbelică. Devenise aproape un clișeu etnografic faptul că jocul de priveghi era specific Vrancei. Profesorul Adăscăliței a dovedit că exista în tot spațiul moldovenesc, de aceeași intensitate ca în Vrancea, de aceeași bogăție a performării.

Ce s-a întâmplat cu Arhiva Seminarului de folclor după moartea profesorului Adăscăliței?

Într-o discuție cu Dan Ravaru ne-am pus problema revalorizării, prin digitizare, a înregistrărilor de pe benzile de magnetofon din arhivă. Prin el l-am cunoscut și eu pe profesorul Adăscăliței, în 2004. Așa am început colaborarea. Ne-a împrumutat atunci 105 benzi care conțineau înregistrări și din județul Vaslui, pentru o perioadă de timp, să le digitizăm. Din cauza lipsei de fonduri, abia după 10 ani am putut începe procesul. Tot atunci am primit și dosarele cu culegeri manuscrise, privitoare la județul Vaslui,
pe care le-am xeroxat și i le-am îna­poiat.

După un an sau doi de la moartea profesorului, fiica lui ne-a permis să preluăm întreaga arhivă - dosare, fotografii, benzi de magnetofon. M-am gândit că dacă le ținem tot în cutii și publicul nu are acces la ele, n-am făcut nimic. Așa că am dăruit toate dosarele Bibliotecii Jude­țene „Nicolae Milescu Spătaru” din Vaslui, unde, cu sprijinul directorului Gelu Voicu Bichineț, am constituit un fond „Vasile Adăscăliței”. Astăzi, oricine intră pe catalogul online al bibliotecii le poate găsi după numărul original al dosarului (așa cum apar ele în studii). Iar fotografiile și benzile de magnetofon le-am donat Muzeului Etnografic al Moldovei de la Iași. Am salvat cam 75% din întreaga arhivă.

Arhiva, „un reper pentru folclorul care se cânta acum 40 de ani” 

De ce și-a asumat Centrul pentru Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui acest proiect de salvare a Arhivei Seminarului de folclor?

A fost o întâmplare fericită. Și am putut să-l facem mulțumită unor oameni. L-am amintit deja pe Dan Ravaru, eu m-am implicat mult în povestea aceasta, datorită formației mele de cercetător, de istoric, cunoscând valoarea unei surse-izvor. Am mai avut norocul instituției la care lucrez, care a fost receptivă și care a avut un buget pentru realizarea acestui proiect, care, în prima parte, a vizat digitizarea integrală a benzilor, editarea înregistrărilor, de care m-am ocupat (le-am decupat, le-am sortat pe categorii, le-am selectat), în așa fel încât să poată fi consultate, imprimarea CD-urilor și tipărirea a șase volume în care sunt incluse, care conțin circa 1.000 de titluri (cântece de cătănie, de război, de joc, doine și ­cântece de jale, jocuri de priveghi și cântece de moarte, cântece și obiceiuri de nuntă, interviuri). Cred că vom ajunge la o colecție de 10 astfel de volume în cadrul Fonotecii de folclor „Vasile Adăscăliței”, acoperind toate capitolele culturii tradiționale.

Partea a doua a proiectului este de valorificare a arhivei și am intitulat-o „Cântece de demult”. Noi auzim mereu folclor, dar nu seamănă deloc cu ce e în arhiva asta. Pentru că folclorul este un fenomen viu, poartă amprenta influ­en­țelor timpului său. În ciclul „Cântece de demult” am publicat deja primul volum - „Pe ist deal, pe ceea vale”, cu 40 de cântece culese de echipele coordonate de ­Vasile Adăscăliței din sudul Moldovei, reinterpretate în studio, atât a capella, cât și cu acompaniament muzical, păstrând linia melodică originală. Interpreta este Raluca Radu. Sunt la tipar volumul al II-lea - „Leagănă-te vârf de brad”, cu melodii din Bucovina, Mara­mureș, Vâlcea, Dobrogea, și volumul al III-lea - „La vârfuri la nouă meri”, cu 30 de colinde.

Această arhivă va fi o bună sursă de documentare, un reper pentru folclorul care se cânta acum 40 de ani. Am ținut ca toată fonoteca „Vasile Adăscăliței” să fie postată și pe site-ul Institutului Național al Patrimoniului (www.audio.cimec.ro și www.cimec.ro - biblioteca digitală), unde înregistrările salvate de pe benzi pot fi consultate și audiate de oricine.

L-ați cunoscut în ultimii săi ani de viață. Cum era profesorul Adăscăliței?

Era același om cald, care povestea cu multă detașare întâmplări din tinerețea lui. Știa că este marginalizat și privea lucrurile cu o anumită resemnare. Nu era încrâncenat.

El a vrut să rămână ceva în urma lui. Și, dincolo de ce a lăsat în inimile foștilor lui studenți, a rămas această arhivă, pe care eu o consider un fenomen unic. Mai ales această fonotecă. Fără îndoială, există arhive mari de folclor la București, la Cluj, la Iași. Dar cea creată de profesorul Adăs­căliței nu a fost institu­ționalizată. El a gândit-o ca pe o școală. 80% din studenții de la vremea aceea erau stu­den­ți-­ță­rani. Probabil nu găseau nimic spectaculos în folclor, pentru că toți trăiau în folclor la vremea aceea, li se părea ceva normal. Dar cred că au conștien­tizat importanța folclorului datorită lui Vasile Adăs­căliței. El i-a trimis înapoi în locurile de baș­tină, dar cu alți ochi.

Vasile Adăscăliței a știut să facă școală în jurul lui. De ce se întâmplă asta atât de rar în rândul marilor profesori?

E vorba despre calitatea umană. A fi pedagog e un act de talent și de dăruire. Nu-i de ajuns doar să știi sau să știi să faci. Vasile Adăscăliței întrunea aceste cali­tăți. De altfel, toți cei patru cerce­tători care au pus bazele Arhivei de Folclor a Moldovei și Bucovinei, aflată azi în patrimoniul Institutului de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei ­Române, filiala Iași, au fost studenții lui, pe toți i-am regăsit în înregistrări. Așa că putem spune că școala de folclor de la Iași a început cu ­Vasile Adăscăliței.