Scurtă pledoarie pentru umanioare
Într-un pasaj din Nopţile attice, Aulus Gellius restituia, pentru contemporanii săi mai puţin avizaţi, sensul originar al unui cultism lansat în cercul Scipionilor şi invocat asiduu de Cicero, ca ideal al oratorului: humanitas. În vorbele limpezi ale lui Aulus Gellius veritabila humanitas înseamnă eruditio et institutio in bonas artes, adică „şlefuirea şi formarea prin artele liberale“. Riguros exact, humanitas este o traducere a termenului tehnic grec paideia. Esenţa respectivei virtuţi, lucrarea ei ultimă este aceea de a-l extrage pe cel care o practică din bolgiile instinctelor primare de a-i dărui o înţelegere cuprinzătoare şi unitară a lumii şi a rostului său în mişcarea generală a acesteia. Ceea ce îl nemulţumea pe eruditul roman era echivalarea, din ce în ce mai frecventă în epoca sa, a lui humanitas cu philanthropia, care nu ar fi fost decât rodul unei cunoaşteri bastarde. Veacurile următoare de creştinism au infirmat rezervele de acest fel, humanitas confirmându-şi, în istoria culturală a Europei, ambele vocaţii, de educaţie şi de filantropie.
O privire lucidă asupra umanioarelor, aşa cum sunt practicate în ultima vreme, ar fi în măsură să descopere un univers împuţinat. Departe de a ne situa pe poziţii paseiste, nu putem, totuşi, să nu constatăm divorţul vădit dintre anumite discipline umaniste şi obiectul lor esenţial, omul în genere. Aflate sub un fals asalt al timpului, trăind mereu cu obsesia indusă a urgenţei, având înainte spectrul unui utilitarism veşnic neonorat şi conştiinţa vinovată a imposibilităţii onorării lui, hărţuite de concurenţa cu discipline cu ale căror ritmuri interioare nu au de fapt nimic în comun, ştiinţele umaniste preferă să evacueze, treptat, din centrul preocupărilor proprii umanitatea însăşi. Ceea ce înseamnă că fragmentul nesemnificativ ia locul întregului coerent, un experimenţialism timorat sau, dimpotrivă, un entuziasm utopic tind să înlocuiască bunele deprinderi ale spiritului, o grafomanie tulbure, în continuă ebuliţie, îneacă orice formă de meditaţie şi o adiere de egalitarism pe criterii cantitative bântuie mediile academice umaniste de pretutindeni. Mai mult decât disciplinele însele, ameninţat de această cavalcadă de schimbări este un stil. Un stil de viaţă, pentru că aceasta este expresia rotundă a ceea ce se numeşte humanitas. Într-o carte celebră, Pierre Hadot arăta că filozofia greacă impunea, pe lângă speculaţia teoretică, un fel de a trăi în concordanţă cu teoria.
Ajunsă în acest punct ingrat, omenirea îşi poate, totuşi, permite luxul unei ultime retrospecţii: la ce au servit ultimele două milenii de învăţământ clasic şi de ce a insistat lumea civilizată să cultive instituţional două limbi, greaca veche şi latina, mult timp după ce acestea au dispărut din uzul comun. Felurimea răspunsurilor posibile este, desigur, greu de cuprins. S-a vorbit mult despre virtuţile culturale, identitare, chiar geopolitice, ale stăpânirii limbilor clasice. Avantajul major al deprinderii lor însă pare să situeze dincolo de toate aceste contingenţe: extrase de-ar fi, per absurdum, din contextul cultural, identitar şi geopolitic în care s-au exercitat, limbile clasice nu şi-ar epuiza resursele formatoare. Iată de ce argumentul naţionalist al reintroducerii latinei în şcolile româneşti ni se pare neinspirat şi caduc: cauza invocată este prea îngustă pentru vocaţia paidetică eternă a limbii latine. Nu, limbile clasice trebuie frecventate pentru tipul special de ethos pe care îl inspiră umanităţii, indiferent pe ce meridian sau la ce nivel tehnologic se va fi găsind aceasta.
Patru sunt virtuţile care dau chip ethosului de care vorbim. Dobândite în timpul învăţării efective a literei, ele sunt esenţiale de la lucrul cu cel mai umil text până la cele mai sofisticate cu semenii celui care le practică.
Mai întâi, ne gândim la răbdare: bine măsurată, calea pe care trebuie să o bată cel care învaţă latină şi greacă îi va oferi suficiente teste de răbdare şi vămi, fără a ucide însă seducţia irezistibilă a ţelului ultim. E răbdarea un moft de care ne putem lipsi?
Vine la rând discernământul, acea capacitate de a face alegerile corecte în cele mai obscure situaţii. De pildă, într-un text dificil, posibilităţile de traducere par uneori nesfârşite. Totuşi, numai una este intenţia autorului. La fel, nici un program de viaţă nu va putea anula încercarea alegerii. La scară absolută, discernământul este un dat harismatic: acesta trebuie să găsească şi o disponibilitate antrenată, ca să poată rodi.
A treia virtute pe care o dobândeşti frecventând limbile clasice este libertatea spiritului. Unui individ capabil să citească, fără intermediari, un text de acum două mii de ani nu i se va lua cu uşurinţă bucuria libertăţii acesteia şi a oricărei libertăţi bine cumpănite.
În fine, ultima virtute este bucuria smerită a contemplării întregului: nimic nu se compară, pentru cunoscătorul limbilor moarte despre care vorbim, cu revelarea totală a sensului unei scriituri dificile.
Ce umanitate îşi permite orbirea cu ochii larg deschişi?