Sf. Cuv. Onufrie cel Mare şi Petru Athonitul
Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare (†400) a fost un mare sihastru din Egipt care a trăit pe la anii 350-400. „La început, a stat o vreme într-o mănăstire cu viaţă de obşte, din părţile Tebaidei, aproape de Hermopolis. Chemat, însă, la viaţă pustnicească după pilda Sfântului Ilie şi a Sfântului Ioan Botezătorul, a ieşit din viaţa de obşte şi a locuit în pustie, nevăzând chip de om vreme de 60 de ani. Pe Onufrie l-a aflat marele Pafnutie, care a călătorit în toată pustia, dorind să cunoască şi să scrie viaţa celor mai virtuoşi bărbaţi ai pustiei. Umblând prin pustie vreme de 17 zile şi ajungând la locul unde era Sfântul Onufrie, a mers Pafnutie la el şi l-a rugat să-i spună numele său şi toată viaţa sa. Cunoscând, deci, Pafnutie toate acestea din însăşi gura sihastrului, a povestit, mai pe urmă, monahilor dornici de pustnicie nu numai cele despre acest dumnezeiesc Onufrie, ci şi despre alţi cuvioşi pe care i-a aflat el umblând prin pustie” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul X, luna iunie).
Cei 60 de ani „de singurătate i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe descoperiri ale Duhului Sfânt”. El a găsit pacea inimii şi bucuriile cereşti. Cuviosul „făcea rugăciuni fierbinţi pentru Biserică şi pentru uşurarea necazurilor oamenilor din lume. Trăia din osteneala mâinilor sale, hrănindu-se din roadele unui smochin din apropiere. A adormit cu pace chiar atunci când Pafnutie era lângă el. Astfel, acesta l-a îngropat acolo şi, îndată, a văzut prăbuşindu-se coliba, uscându-se smochinul şi secând apa izvorului” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul X, luna iunie).
Sfântul Cuvios Petru Athonitul (†734) a fost ostaş grec, care a luptat cu arabii şi a fost prins, fiind aruncat în temniţa din Samara şi legat cu lanţuri. A reuşit să scape cu ajutorul minunat al Sfântului Nicolae şi dus la Roma, tot prin povăţuirea Sfântului, unde episcopul cetăţii l-a îmbrăcat în schima îngerească, adică în haina călugărească.
Cuviosul s-a rugat lui Dumnezeu ca să fie povăţuit către un loc liniştit, în care să rămână tot restul vieţii sale. Sfântul Nicolae a rugat-o pe Maica Domnului să-i spună unde să meargă, iar ea i-a răspuns: „În Muntele Athos îmi este plăcut să rămână el, pe acest munte l-am ales spre moştenirea mea şi pe cei ce trăiesc acolo îi voi ocroti”. Cuviosul a mers în Muntele Athos şi a găsit o peşteră unde a vieţuit ca un înger în trup.
„Hrana sa, la început, era alcătuită din ierburi care odrăsleau în preajma peşterii şi din ghinde. Mai pe urmă, însă, cu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, s-a învrednicit de hrană cerească, aducându-i-se de către îngeri la 40 de zile. Cu această netrupească vieţuire trăind pe pământ fericitul 53 de ani şi multe ispite suferind de la diavolul cel urător de bine, s-a mutat apoi către Domnul. Pe acesta un oarecare vânător aflându-l încă viu, dar aproape de sfârşit, după adormirea sa, a luat cinstitele sale moaşte şi, povăţuit de Dumnezeu, le-a dus la mănăstirea numită a lui Clement. De acolo, luându-le nişte monahi şi urcându-se pe o corabie, s-au dus pe mare într-un sat din preajma Traciei, numit Ficoman, şi acolo a rămas această mare şi nepreţuită comoară a sfintelor moaşte, fiind bine primite şi cinstite de episcopi şi de popor, izvor de minuni fiind de-a pururea celor ce se rugau lui cu credinţă” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul X, luna iunie).