Sf. Cuv. Pimen cel Mare; Sf. Mc. Fanurie; Sf. Ier. Osiu, Episcopul Cordobei

Sfântul Cuvios Pimen cel Mare (†450) a fost egiptean şi s-a nevoit în pustia Egiptului, în timpul domniei împăratului Teodosie al II-lea (408-450). Împreună cu cei şapte fraţi ai săi au luat drumul pustniciei şi au intrat într-o mănăstire, devenind monahi. Cuviosul Pimen a trăit în asceză şi rugăciune, iar în scurt timp „a ajuns la înălţimea nepătimirii şi a devenit mare între Părinţii ­pustiei”. „Astfel, de înţelepciunea şi de smerenia lui a auzit dregătorul acelui ţinut, care a vrut, într-o zi, să-l vadă pe Avva Pimen. Însă, Cuviosul Pimen a stat şi s-a gândit că, de îl va primi pe acesta în chilia sa, atunci vor veni şi alţii care vor începe să-l laude pentru darurile lui cele duhovniceşti, lipsindu-l de smerenia câştigată cu atâta osteneală şi prinzându-l în mrejele mândriei. De aceea, a trimis vorbă dregătorului să nu vină, căci nu poate să-l vadă, fiind hotărât să plece de acolo. Stăpânitorul acela s-a mâhnit de un aşa răspuns şi, dorind cu orice preţ să-l vadă pe bătrân, a aflat un mijloc ca acesta, adică a prins pe fiul surorii Cuviosului şi l-a închis în temniţă, ca şi când ar fi făcut o faptă rea, nădăjduind că fericitul Pimen va mijloci pentru nepotul său şi, aşa, îl va vedea. Auzind aceasta, mama tânărului, sora Cuviosului Pimen, a alergat degrabă în pustie la fratele său şi a început să bată la uşă, rugându-l cu multă tânguire. Însă Avva Pimen nu i-a deschis şi nici nu i-a răspuns, iar ea se jelea, zicându-i: «Nemilostivule, împietritule, neînduratule, fie-ţi milă, că acesta este singurul meu copil». Atunci, Avva Pimen l-a trimis pe ucenicul său să-i zică surorii sale: «Du-te de aici, că Pimen nu are copii». Auzind unele ca acestea, dregătorul a zis către femeie: «Spune-i bătrânului ca măcar câteva rânduri să scrie către mine şi-l voi elibera pe nepotul său». Atunci, Sfântul Pimen i-a scris aşa: «Cercetează după lege şi, de este vrednic de moarte, să moară, iar de nu, nepedepsindu-l, să-l liberezi». S-a mirat dregătorul de socotinţa acestui bărbat şi, cunoscând că este cu adevărat plăcut lui Dumnezeu, l-a eliberat îndată pe tânărul acela. Cuviosul Pimen a avut o mulţime de ucenici, cărora le răspundea în pilde şi asemănări, pentru ca ei să înţeleagă învăţăturile Domnului şi să nu rătăcească niciodată de la dreapta credinţă în Hristos. Toţi părinţii şi sihaștrii din Egipt şi din Tebaida îl socoteau ca pe un părinte, luând sfaturi de la el. Unul dintre ucenici l-a întrebat odată: «Cum aş putea să mă păzesc de vicleşugul îndemnătorului la rele?», iar Avva Pimen i-a răspuns: «Când oala are foc dedesubt şi fierbe, muştele şi alte vieţuitoare nu se apropie de ea, iar când se răceşte, atunci muştele stau pe ea şi târâtoarele cad ­înăuntru. Aşa este şi cu monahul: de cel care se îndeletniceşte cu osârdie de cele duhovniceşti, vrăjmaşul nu îndrăzneşte să se apropie şi să-l tulbure, iar de cel care petrece în nebăgare de seamă şi în lenevire, vrăjmaşul se apropie cu înlesnire şi îl supără precum voieşte». Nu numai cu asemenea cuvinte povăţuia Cuviosul, cu dragoste, sufletele tinere, ci şi prin faptele sale dădea altora pilde de urmat, fapte de care este plin Patericul, la cuvântul Avva Pimen. În astfel de fapte ducându-şi viaţa, de trei ori fericitul, a ajuns mare învăţător al pustiei şi şi-a primit sfârşitul, bătrân şi plin de zile” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, luna august).