Sf. Preot Mucenic Alexandru din Basarabia; Sf. Ier. Emilian Mărturisitorul, Episcopul Cizicului, şi Miron, Episcopul Cretei

Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (†1941) s‑a născut la 14 aprilie 1861 în comuna Lozova, judeţul Lăpuşna. Tatăl său era preotul Ştefan Baltaga, care slujea la Biserica „Sfântul Nicolae” din Lozova. Mama sa Elena a sădit virtuţile creştine în sufletul său. El a urmat cursurile şcolii parohiale din Lozova, apoi pe cele ale Seminarului Teologic din Chişinău. După terminarea studiilor, i s‑a încredinţat responsabilitatea de pedagog al Şcolii Spirituale de Băieţi din Chişinău.

„S‑a căsătorit cu Elena Bivol, şi ea fiică de preot, alături de care a înfiat şi a crescut doi copii, pe Vsevolod şi Margareta. La scurt timp, în anul 1886, a fost hirotonit pe seama Bisericii «Sfântul Ierarh Nicolae» din Călăraşi‑Sat, în judeţul Lăpuşna, unde a slujit ca preot până la sfârşitul vieţii. Sfântul Alexandru a dat dovadă de o mare putere de muncă, minte pătrunzătoare, voinţă neînduplecată şi tact deosebit de păstor duhovnicesc. Pentru calităţile sale, a primit o serie de responsabilităţi administrative în cadrul Arhiepiscopiei Chişinăului. Totodată s‑a ostenit să cultive în inimile tinerilor dragostea de Dumnezeu şi de Biserică. Pentru o mai bună propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu în limba română, pe înţelesul poporului, între anii 1906 şi 1917, alături de arhimandritul Gurie Grosu, viitorul mitropolit al Basarabiei, şi de preotul Constantin Popovici, cu multe strădanii, a redeschis Tipografia Eparhială, iar, începând cu anul 1908, a tipărit revista Luminătorul, buletinul eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, luna august).

În 1918, a reprezentat preoţimea basarabeană în Sfatul Ţării şi, la 27 martie, a votat pentru Unirea Basarabiei cu România. Sfântul Alexandru a organizat pelerinaje şi procesiuni cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Kazan șia adus icoana la biserica din Călăraşi, unde slujea, spre ocrotirea şi alinarea credincioşilor.

În 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost ocupate de Uniunea Sovietică. În acest context potrivnic Bisericii, Sfântul şi‑a trimis soţia şi copiii dincolo de Prut, „în inima ţării-mame ‑ România, iar el a rămas în parohie, stând alături de credincioşii săi şi îmbărbătându‑i, pentru a face faţă prigoanei care tocmai începea în Basarabia. Atunci, Sfântul Alexandru s‑a arătat stâlp al credinţei, mărturisind că nu‑şi va lăsa turma să fie înghiţită de «lupii roşii», adică de comuniştii fără de Dumnezeu. În acele vremuri de grea încercare, Sfântul a aflat singura scăpare la Dumnezeu şi mai cu seamă la Maica Domnului, faţă de care avea mare evlavie şi căreia i‑a cerut necontenit mijlocirea. În ziua de 31 august 1940, necredincioşii au venit să îl aresteze chiar în timpul Sfintei Liturghii. Sfântul i‑a rugat stăruitor să îl lase să termine Dumnezeiasca Liturghie, urmând ca apoi să se supună. A fost arestat şi dus la Chişinău, fiind învinuit că a fost ostil Rusiei Sovietice şi a militat pentru unirea cu ţara-mamă, România. Atunci fericitul Alexandru, bărbat ales, neclintit în credinţă, nu s‑a lăsat tulburat de lucrarea celor potrivnici, ci a stat drept înaintea acestora, mărturisind că tot ce a făcut, a făcut spre binele credincioşilor, care aveau nevoie să fie împreună cu fraţii lor de un neam şi de o credinţă, să aibă dreptul să se roage şi să înveţe în limba lor maternă şi să fie păziţi de pericolul ateismului. Auzind acestea, necredincioşii l‑au torturat şi, în batjocură, i‑au zis: «Arată‑ne pe Dumnezeul tău!» Iar Sfântul, insuflat de Duhul Sfânt, a oferit răspunsul cel înţelept, zicând: «Atunci când voi îmi arătaţi mintea voastră, atunci vi‑L arăt şi eu pe Dumnezeul meu!» Sfântul Alexandru a fost întemniţat până la 22 iunie 1941, când Armata Română a trecut Prutul pentru a elibera Basarabia. Atunci, pentru că bătrânul mărturisitor nu apucase să fie condamnat, a fost deportat în regim de urgenţă la închisoarea din oraşul Kazan, în actuala Republică Tatarstan din Federaţia Rusă. Pe calea spre exil, mucenicul lui Hristos a fost supus multor chinuri. El a suportat ocara, a fost bătut, dezbrăcat de haine, tras de barbă, în condiţii greu de îndurat, dar pe toate le‑a răbdat, rugându‑se lui Dumnezeu să îl întărească în suferinţe. Din cauza torturilor la care a fost supus, şi‑a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la vârsta de 80 de ani, în închisoarea din Kazan, în ziua de 7 august 1941, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, luna august).

Sfântul Ierarh Miron, Episcopul Cretei (†350) s‑a născut pe la anul 250, în satul Rafkos, aproape de cetatea Cnosos din insula Creta. De mic s‑a arătat milostiv, astfel, „după culesul viei, a împărţit copiilor şi săracilor toţi strugurii culeşi, dar părinţii l‑au certat pentru că nu mai aveau din ce să facă vin în anul acela. Atunci copilul Miron a mers în vie şi a adunat puţinii struguri rămaşi şi, punându‑i în teasc, Dumnezeu a binecuvântat ca din ei să iasă tot atâta must cât se făcea în fiecare an. De atunci, părinţii lui, cunoscând puterea milosteniei, nu‑1 mai opreau să dăruiască săracilor” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, luna august).

Ajuns la vârsta tinereţii, s‑a căsătorit „cu o fecioară credincioasă şi se îndeletnicea cu lucrarea pământului, câştigându‑şi pâinea din sudoarea feţei sale. Din roadele care creşteau împărţea, după obicei, celor lipsiţi, şi, astfel, ostenelile lui erau binecuvântate de Dumnezeu, încât, pe cât dăruia din roadele sale, pe atât ele se înmulţeau. Odată a găsit în ţarina sa pe nişte tâlhari furând, care îşi umpluseră sacii de grâu şi nu puteau să‑i ridice de la pământ. Sfântul, în loc să‑i alunge sau să le facă vreun rău, le‑a ridicat poverile, le‑a pus pe umerii acelora cu mâinile sale şi le‑a poruncit să nu spună nimănui aceasta” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, luna august).

După trecerea la cele veşnice a soţiei sale, Sfântul Miron a fost rânduit preot şi mai târziu, când a încetat prigoana Bisericii, a fost ridicat la vrednicia de Episcop al cetăţii Gortina. A primit de la Dumnezeu darul vindecărilor, săvârşind şi mai multe minuni.

„Mergând odată să cerceteze o biserică din eparhia sa şi având trebuinţă să treacă râul Triton, care se umflase din pricina ploilor, Sfântul a atins cu toiagul apele râului, care s‑au oprit din curgerea lor, ca să treacă el şi cei care erau împreună cu el. După ce au ajuns la biserică, Sfântul l‑a trimis pe diaconul său să atingă iarăşi cu toiagul apele râului, încât acesta să‑şi reia curgerea, ca şi mai înainte. Altădată, când o fiară înfricoşătoare aducea pagubă locuitorilor, Sfântul s‑a rugat şi fiara a pierit îndată, iar când locuitorii din Rafkos s‑au plâns Sfântului din pricina secetei, care făcuse să sece toate fântânile şi izvoarele, Sfântul Miron s‑a rugat şi, în peştera unde obişnuia să se retragă pentru nevoinţe, a izvorât apă care tămăduieşte bolile celor care o iau cu credinţă, şi care izvorăşte până astăzi acolo” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, luna august).

Sfântul Miron s‑a mutat la Domnul la peste 100 de ani. El a săvârşit minuni şi după trecerea sa la viaţa veşnică, arătându‑se ajutător păstoriţilor săi. „Moaştele Sfântului au fost aflate la 12 mai 2014, fiind scoase din mormânt şi aşezate în raclă, în prezenţa Arhiepiscopului Irineu al Cretei, iar părticele din acestea se găsesc, în ţara noastră, la bisericile «Sfântul Anton»‑Curtea Veche şi «Miron Patriarhul», din Bucureşti” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, luna august).