Sfânta Filotimia de la Râmeţ, model pentru mamele creştine contemporane

Pentru mamele de astăzi, adesea încercate de griji, de nesiguranță și de povara responsabilităților, Sfânta Filotimia devine un sprijin și o mângâiere. Ea arată că nu există osteneală zadarnică atunci când este unită cu Dumnezeu și că lacrimile vărsate pentru copii se prefac, prin harul dumnezeiesc, în binecuvântare. În tăcerea vieții de zi cu zi, în lucrurile mici și adesea neobservate, se poate ascunde o mare lucrare duhovnicească, iar jertfa discretă a unei mame poate deveni cale de sfințenie pentru întreaga familie.

Această dimensiune jert­felnică a mater­nității Sfintei Filotimia, trăită cu răbdare, smerenie și deplină încredere în voia lui Dumnezeu, este evocată și în cântările liturgice alcătuite în cinstea sa. Astfel, Biserica îi aduce cinste prin cuvintele: „Chip de sfințenie ai înălțat ca mamă, aducându-te jertfă pentru toți ai tăi, arzând neîncetat pe altarul virtuților, și te-ai supus fără murmur lui Dumnezeu, răbdând toate încercările” (slujba Sfintei Cuvioase Filotimia de la Râmeț, stihiră de la Vecernia mică). Ca ocrotitoare a mamelor, Sfânta Cuvioasă Filotimia mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru toate cele care își cresc copiii în credință, pentru cele care se luptă cu lipsurile, pentru cele care poartă dureri ascunse și pentru cele care nu încetează să nădăjduiască. Prin viața ei, ea arată că maternitatea este o responsabilitate, însă mai mult decât atât, este o cale de sfințire, în care dragostea jertfelnică devine scară către Împărăția lui Dumnezeu. Întreaga sa experiență de mamă creștină, de femeie încercată prin suferințe și de suflet statornic în credință este sintetizată admirabil în Acatistul Sfintei Filotimia.

O căsnicie cu 12 copii

Sfânta Cuvioasă Filotimia s-a născut la 30 aprilie 1896, în comuna Bălănești, județul Buzău, din părinții Simion și Elena ­Mirică, creștini evlavioși și oameni muncitori. La Botez a primit numele Filofteia. A primit în casa pă­rintească o educație crești­nească aleasă, caracterizată printr-o credință simplă, dar puternică, trăită firesc și fără ostentație. Pe lângă prezența sa statornică la biserica satului, unde lua parte cu evlavie la sfintele slujbe, tânăra Filofteia își hrănea sufletul și prin pelerinajele pe care le făcea adeseori, împreună cu familia sa, la mănăstirile din apropiere: Ciolanu, Rătești și Barbu. Mai târziu, pronia dumnezeiască va rândui ca aceste mănăstiri, atât de dragi inimii ei, să devină locuri de nevoință și de slujire pentru fiul său, Sfântul Dometie. Aici, el va viețui ca ­ieromonah, împlinind cu râvnă atât slujirea liturgică, cât și pe cea didactică și administrativă, în calitate de profesor și director al școlilor monahale.

La vârsta de 20 de ani, în anul 1916, Filofteia s-a căsătorit cu Ion St. Manolache, tot din comuna Bălănești, un tânăr cu suflet ales, de mare omenie, apropiat de viața bisericii din sat. În sânul familiei Manolache s-au născut 12 copii: Ioana (decedată la vârsta de 1 an), Gheorghe (decedat la vârsta de 70 de ani), Ioana (decedată la vârsta de la 2 ani), Stelian, călugărit Dometie (decedat la vârsta de 51 de ani), Virginia (decedată la vârsta de 26 de ani, la nașterea primului ei prunc), Ștefan (decedat la vârsta de 40 de ani), Elisabeta-Ecaterina (decedată la ­vârsta de 6 ani), Marioara (decedată la vârsta de 4 ani), Ion (decedat la vârsta de 2 ani), Eugenia, călugărită Eudoxia (decedată la vârsta de 80 de ani), Milea-Ion (decedat la vârsta de 65 ani) și pr. Mihai (decedat la vârsta de 78 ani).

După cum am putut vedea, al patrulea dintre copiii Sfintei Filotimia a fost Stelian, cel care, după absolvirea Seminarului Teologic din Buzău și a Facultății de Teologie din București, a urmat calea călugăriei, primind numele Dometie. Sfânta iubea nespus de mult pe fiecare dintre copiii ei în parte, însă avea o legătură strânsă cu fiul „Stelică”, după cum îl alintau cei din familie. Destinul acestui prunc s-a conturat încă de la început sub semnul providenței dumnezeiești și al unei chemări spirituale aparte. Această legătură specială cu fiul ei, Sfântul Dometie, a continuat întreaga viață de mai târziu, existând o simțire în duh a momentelor grele prin care fiul ei trecea în anii vieții sale pline de jertfă și sudoare. Ea însăși mărturisește un vis pe care l-a avut înainte de mutarea la cele veșnice a Sfântului Cuvios Dometie, pe când se afla departe de Mănăstirea Râmeț, în care viețuia ca monahie: „În noaptea din 5 spre 6 iulie 1975, mă aflam la Brăila și am visat, așa cum stăteam pe pat lungită, că pe piciorul drept s-a așezat să se odihnească o persoană de parte bărbătească. După un timp, am mișcat puțin piciorul. Această persoană a alunecat ușor alături pe pat și am rămas cu o durere mare în piciorul drept”. Visul avut de cuvioasa monahie în noaptea dinaintea adormirii fiului ei se lasă și el interpretat din punct de vedere duhovnicesc, nu ca o prevestire explicită a morții, ci mai degrabă ca o participare tainică la despărțirea care urma să aibă loc. Durerea care rămâne în piciorul drept sugerează nu doar suferința mamei, ci continuarea purtării crucii în puterea de a merge mai departe, ca semn al unei comuniuni care nu se rupe prin moarte, ci se transfigurează.

Viața ei nu a fost deloc ușoară

Grija sa maternă a manifestat-o față de toți cei 12 copii ai săi cu care a fost binecuvântată căsnicia ei. Însă viața ei nu a fost deloc ușoară, iar inima i-a fost străpunsă de multe ori, având în vedere faptul că șapte dintre copiii ei s-au mutat mult prea devreme la cele veșnice. Aceste necazuri s-au transformat într-o adevărată școală a suferinței asumate, a răbdării în greutăți și a speranței. Această realitate dureroasă a pierderii pruncilor, frecvent întâlnită în familiile numeroase ale epocii, a devenit pentru Filofteia o cale a adâncirii credinței și nu a fost un prilej de revoltă și de dezechilibrare sufletească. Su­ferința pierderii copiilor a fost asumată în tăcere și rugăciune, transformându-se într-o pedagogie a răbdării și a nădejdii în voia lui Dumnezeu. Această suferință asumată este o teologie trăită, lipsită de sofisticare intelectuală, dar plină de adevăr duhovnicesc.

Cu toate că, rând pe rând, boala a pășit în casa lor, atingând cu umbra ei mai mulți dintre copii, Cuvioasa Filotimia a rămas încredințată proniei dumne­zeiești. Unii dintre prunci, prea fragili pentru povara acestei lumi, s-au mutat timpuriu la cele veșnice, lăsând în urmă un gol pe care nici timpul, nici cuvintele nu-l pot umple. Aceste răni adânci s-au săpat în sufletul mamei sfinte ca niște tăceri dureroase, dar ea nu s-a prăbușit sub povara lor. Cu ochii ridicați spre cer, și-a pus mereu nădejdea în voia și lucrarea tainică a Dumnezeului Celui viu. Deși sabia durerii i-a străbătut sufletul de nenumărate ori, precum odinioară Maicii Domnului, ea a rămas neclintită, fiind o femeie a credinței, cu inima statornică și iubirea neîncetată, arzând ca o candelă aprinsă în noapte. Cu o seninătate odihnitoare, mărturisea faptul că „totul este după cum vrea Domnul; eu nu știu cum să fie altfel” (Arhiva Familiei Manolache, Fond Fonoteca, Înregistrare audio cu Maica Filotimia).

Munca pământului pentru hrana copiilor

Pe lângă aceste suferințe îndurate cu multă credință în Dumnezeu, viața tinerei familii Manolache a fost cu multe provocări și încercări, având în vedere și circumstanțele vremurilor de atunci. Ion și Filofteia erau simpli țărani, muncitori de pământ, români și evlavioși creștini, care lucrau cu multă trudă pământul pentru a-și putea întreține familia numeroasă ce constituia pentru ei cea mai mare binecuvântare de la Dumnezeu. Având puțin pământ în comuna natală, în anul 1931, familia a fost nevoită să se mute în satul Târlele-Filiu, din județul Brăila, unde a locuit într-o căsuță modestă. Ion Manolache, care luase parte la Primul Război Mondial, fusese împroprietărit cu un hectar de teren arabil în ­Câmpia Bărăganului, unde se mutase cu toți membrii familiei pentru a se putea întreține din munca câmpului. Având o cre­dință puternică în puterea Celui de Sus, cu multă hărnicie și cu o chivernisire chibzuită a rodului muncii lor, părinții Ion și Filofteia au reușit să-și crească copiii și să le cultive cele mai alese calități și virtuți creștinești, punând în felul acesta baza unei educații sănătoase. Pentru între­ținerea numeroasei familii, Ion și Filița (cum îi spuneau cei apro­piați), uniți într-o deplină înțele­gere, făceau în fiecare an drumuri de la munte spre câmpie, folosindu-se de căruță. Toamna lucrau pământul, arând și semănând grâul și porumbul, iar apoi se întorceau la casa lor de baștină, unde se îndeletniceau cu uscarea prunelor și culegerea merelor din propriile livezi, după datina locului. Primăvara, aceste roade erau duse spre vânzare în orașe mai mari, precum Buzău și Brăila, iar venitul era folosit cu chib­zuință pentru cumpărarea de pământ și cele necesare ­traiului.

Calea mănăstirii, după moartea soţului

După 43 de ani de căsnicie, în luna martie a anului 1959, Filofteia Manolache a rămas văduvă, soțul Ion mutându-se la Domnul și fiind înmormântat de sărbătoarea Bunei Vestiri. Chiar dacă a rămas singură, nu a fost niciodată deznădăjduită, ci privea cu maturitate duhovnicească această situație în care se afla, bine știind că perioada vieții este o trecere spre veșnicia lui Dumnezeu. După șase luni de la mutarea la Domnul a tatălui său, Sfântul Dometie își exprimă intenția de a o aduce pe mama sa la mănăstire. Nu de multă vreme, Cuviosul Dometie ajunsese să fie numit, în mod oficial, duhovnic la Mănăstirea Râmeț, după multe încercări de a ajunge aproape de maicile și surorile pe care le povățuia pe calea monahismului. După cum se cunoaște, chiar imediat după încheierea studiilor universitare, în anul 1949, tânărul teolog Stelian a luat hotărârea de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, intrând în viața monahală. În același an s-a închinoviat la Mănăstirea Prislop, unde, sub povățuirea Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie Boca, a primit tunderea în monahism, primind numele Dometie. În scurt timp, prin hirotonie și prin ascultările primite, a devenit unul dintre sprijinitorii de nădejde ai obștii. După încercările grele din anii următori și după arestarea starețului său, a purtat pentru o vreme povara conducerii mănăstirii, iar mai apoi, cu binecuvântare, a căutat un loc unde să poată reînvia viața monahală în duh de liniște și rânduială, alături de mai multe surori tinere care doreau să-și dedice viața lui Dumnezeu. Astfel, în anul 1952, ajunge la Mănăstirea Afteia-Cioara (județul Alba), în apropierea căreia deja găsise un loc pentru un nou așezământ monahal de maici. Din păcate, la scurtă vreme după venirea sa aici a fost urmărit de organele Securității și a fost nevoit să plece împreună cu surorile aproape de plaiurile natale, el închinoviindu-se la Mănăstirea Ciolanu, iar surorile la mănăstirile Rătești și Barbu (județul Buzău).

În urma aplicării Decretului nr. 410/1959, care a determinat îndepărtarea viețuitoarelor din numeroase așezăminte monahale, obștea Mănăstirii Râmeț a fost nevoită să părăsească mănăstirea, fapt ce a făcut imposibilă stabilirea Sfintei Filotimia în cadrul acesteia. Evenimentul a produs o profundă tulburare atât în rândul maicilor, cât și ­Cuviosului Dometie, întrucât a întrerupt un început promițător și o activitate duhovnicească rodnică, aflată în plină dezvoltare. Deși constrânse să se conformeze prevederilor decretului, maicile au fost îndrumate de părintele lor duhovnicesc să rămână în proximitatea mănăstirii, stabilin­du-se în orașele Aiud și Teiuș, unde au fost angajate ca muncitoare la secția de covoare a Cooperativei „Record”.

În urma desființării Mănăstirii Râmeț prin aplicarea decretului din 1959, Sfântul Dometie a fost numit, în 1960, preot paroh al Parohiei Râmeț Sat. În această nouă slujire pastorală, el a desfășurat o intensă activitate misionară în mai multe sate izolate din zona Râmețului, asumându-și responsabilitatea păstoririi credincioșilor într-un context marcat de difi­cultăți și constrângeri. În anul 1961, Sfântul Dometie îi scrie mamei sale, rugând-o să locuiască la Râmeț alături de el: „Dacă crezi că poți să vii și să stai în iarna aceasta la noi, vom fi foarte bucuroși de venirea aici, cu toții. Cred că ți-a spus maica Eudoxia că eu sunt singur și m-ai ajuta la cele de pe lângă casă” (Arhiva ­Familiei ­Manolache).

Închinovierea şi tunderea în monahism, cu viaţă sfântă de mănăstire

În anul 1969, după ce a fost reluată viața de obște la Mănăstirea Râmeț, Sfânta Filotimia l-a urmat pe fiul ei la mănăstire, unde, mai târziu, s-a închinoviat. În data de 30 aprilie 1974, Filofteia a fost tunsă în monahism de către Părintele Dometie Manolache, primind numele de Filotimia, având ca nașă de călugărie pe maica Ierusalima Ghibu, stareța de atunci a Mănăstirii Râmeț. Maica Filotimia era nelipsită de la programul liturgic al mănăstirii, iubind slujbele Bisericii, în mod deosebit Dumnezeiasca Liturghie, pe care o trăia cu multă bucurie în inimă. Avea mereu metanierul în mână, rostind rugăciunea inimii neîncetat, în orice lucrare ar fi fost implicată și în orice ceas al zilei. Deși refuza să vorbească despre cum rostește rugăciunea lui Iisus, aflată la o vârstă înaintată, a mărturisit acest lucru maicii ­Eudoxia.

La vârsta de 93 de ani, în 22 iulie 1989, maica Filotimia s-a mutat la Domnul. Înainte de a-și da sfârșitul, a fost prezentă, ca de fiecare dată, la Sfânta Liturghie, împărtășindu-se, apoi s-a retras la chilia sa și după o vreme s-a așezat și a adormit în Domnul cu o seninătate odihnitoare, într-o așteptare de a ajunge la marea întâlnire cu Mirele ceresc. Slujba Înmormântării a fost săvârșită în data de 24 iulie de către un sobor de preoți în fruntea căruia a fost părintele Ilarie Benchea, protopopul ­Aiudului de la acea vreme, ca delegat al Episcopului Emilian Birdaș al Alba-Iuliei.

Canonizarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a Cuvioasei Filotimia, cu data de pomenire în ziua de 6 iulie, alături de fiul ei, Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, considerăm că reprezintă un mod de a apropia mulți credincioși de Dumnezeu prin lucrarea de mijlocire a sfinților.

Pr. conf. dr. Oliviu Botoi, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba-Iulia