Sfânta şi Marea Sâmbătă, ziua pogorârii la iad a Domnului

Cea mai importantă zi din perioada Triodului şi din Săptămâna Mare este Sfânta şi Marea Sâmbătă când, conform Sinaxarului, „prăznuim îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune a fost mutat spre viață veșnică”.

Mântuitorul este înmormântat la scurt timp după ce a murit pe Cruce, când s-a făcut seară, de către „un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui Iisus. Acesta, ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit să i se dea. Şi Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in, Şi l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus” (Matei 27, 57-60).

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan vorbeşte şi de prezenţa lui Nicodim la îngroparea Domnului şi despre mormântul din grădină: „Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape” (Ioan 19, 39-42).

Sfânta şi Marea Sâmbătă începe cu Denia de Vineri seara, când Îl prohodim pe Hristos. Imnografia liturgică a Prohodului ne transpune în momentul când Iosif şi Nicodim au îngropat pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.  Noi creştinii ortodocşi cântăm la această slujbă: „În mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase, şi s-au spăimântat oştirile îngereşti, plecăciunea Ta cea multă preamărind”. Tot din Prohodul Domnului aflăm că: „De-a Ta voie, Doamne, pogorând sub pământ, pe toţi oamenii din moarte i-ai înviat şi la slava Tatălui i-ai înălţat”.

Din aceste texte aflăm de îngroparea Domnului şi de pogorârea Lui la iad. Sinaxarul teologhiseşte astfel: „Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat și dumnezeiesc Se pogoară și în iad”. Domnul Iisus Hristos „a fost împreună cu tâlharul în rai; a fost și în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. Într-un chip mai presus de fire Hristos Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărățind împreună cu Duhul. Era pretutindeni; Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce”.

A doua cântare din slujba Deniei din Sfânta şi Marea Sâmbătă ne vorbeşte despre pogorârea Domnului la iad: „Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce eşti Viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii; şi când ai înviat pe cei morţi din cele de desubt, toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”

Icoana ortodoxă a Învierii este cea care ne înfăţişează pogorârea la iad a Domnului nostru Iisus Hristos."Ducând cuvântul credinței la iad, Hristos a extins harul Său la întreaga fire” (Sfântul Chiril al Alexandriei).

Hristos coboară la iad ca un Împărat, ca un biruitor, vesteşte izbânda asupra morţii şi a diavolului şi îi eliberează de acolo pe cei drepţi ( preot Liviu Petcu).

Definitorie pentru starea noastră duhovnicească din Sfânta şi Marea Sâmbătă este cântarea de la Heruvicul Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia ce se oficiază în această zi ce încheie Săptămâna Mare şi perioada liturgică a Triodului: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor vine să Se junghie şi să Se dea mâncare credincioşilor; și merg înaintea Lui cetele îngereşti, cu toată începătoria şi stăpânia; heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi strigând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia!”.