Sfântul Apostol Toma. Necredință, îndoială, mărturisire

Arătările Mântuitorului Hristos după Înviere au lăsat nu doar nenumărate pagini de comentarii patristice și nu numai, ci au dat naștere și la rugăciuni, învățături prin cântarea bisericească cu o perspectivă nu neapărat unitară, dar care, cel puțin, duce într-o direcție precisă - a întâlnirii cu Dumnezeu și a cunoașterii Lui. Pe lângă acestea, multe au fost întrebările, nedumeririle aduse de către Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, îndeosebi prin Sfântul Apostol Toma. 

Proverbial, Sfântul Apostol Toma este asociat îndeosebi cu necre­dința, uitându-se, de fapt, că toți Apostolii se îndoiseră (Matei 28, 17). Dar, în cele din urmă, cu toții l-au mărturisit. Și poate că acesta este, într-un anume fel, mesajul transmis de Sfântul Apostol Toma tuturor gene­rațiilor de creștini până la sfâr­șitul veacurilor: de la necredință, prin îndoială, către mărturisire.

Știm din Sfânta Evanghelie după Ioan că cei 10 Apostoli i-au vestit lui Toma ceea ce se întâmplase în lipsa lui: Hristos Domnul li S-a arătat, le-a dat pacea Sa, i-a încredințat și le-a dat un mandat misionar - acela de a-L mărturisi însoțit de puterea de a ierta sau ține păcatele. Toma lipsea. Nu știm unde era. Dar tocmai pentru că lipsea ne dăm seama că nu mai era el însuși - cel care îndemna la asumarea morții pentru a-L mărturisi pe Hristos, în contextul morții lui Lazăr (Ioan 11, 16). Tot Sfântul Apostol Toma spunea nedumerit Mântuitorului: „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?” Iar răspunsul Domnului Hristos a fost simplu: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 5-6).

Pe Sfântul Apostol Toma îndrăznesc să spun că-l poți cuprinde cu greu în cuvinte. Curajos, neștiutor, întrebător, uneori absent, dar întotdeauna fidel. Căci arătarea Mântuitorului Hristos înviat și invitația de a-L atinge a fost, am putea spune, o binefacere, un îndemn la a-L cunoaște pe Hristos. Din frica și melancolia ce i-a cuprins pe toți Apostolii a ajuns, poate el, sau poate nu doar el, la un întuneric adânc. Cum am spune noi astăzi, păstrând proporțiile, de la tristețe la depresie. Iar remediul a fost dat de Hristos Domnul, urmând cuvintelor amintite de prorocul Iezechiel: „Eu voi paşte oile Mele şi Eu le voi odihni, zice Domnul Dumnezeu. Oaia pierdută şi rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă o voi întări, iar pe cea grasă şi tare o voi păzi şi voi păstori cu dreptate” (Iezechiel 34, 16). Domnul i-a căutat pe Apostolii Săi pentru a-i încredința. Teama însoțită de o decepție i-a determinat și pe cei doi ucenici care mergeau spre Emaus să spună: „Noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” (Luca 24, 21). Hristos Domnul le arată că El, „Cel răstignit, nu este înfrângerea speranței mesianice, ci revelația uneia depline; nu este negarea izbăvirii, ci un mod diferit de a o înțelege” (Pr. conf. dr. Constantin Preda, Învierea Mântuitorului în memoria narativă a Evangheliilor, Editura Basilica, București, 2010, p. 162). De la necredință foarte ușor s-a ajuns la nedumerire, la îndoială.

 

Îndoiala ca început al actului de credință

A te îndoi nu este în mod fundamental un act de impietate, de lezmajestate, dacă este însoțit de sinceritatea demersului. Vorbim așadar de o îndoială nu în sensul de a rezista adevărului, de a te opune, ci, dimpotrivă, una care caută cu disperare adevăratul răspuns, „o îndoială care a dat naștere credinței”. „O, nevinovata îndoială a lui Toma! Inimile credincioșilor la cunoștință le-a adus”, spune o cântare a Bisericii (Duminica Tomii, Vecernia Mare, Stihiri). Dacă e să privim în zorii modernității, mai ales la René Descartes și al său celebru: „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” (Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist), îndoiala avea o funcție importantă. Ea trebuia să existe ca voință proprie de a pune sub semnul întrebării. În cazul Sfântului Apostol Toma, îndoiala nu era neapărat autoimpusă de propria voință, ci era rezultatul limitei omenești care, aflându-se în căutare, nu putea cuprinde nemărginitul. De aceea, spune cântarea bisericească, „iscodirea ta, Toma, ne-a deschis nouă vistierie ascunsă” (Utrenia, Cântarea a 8-a). Arătarea Mântuitorului către Apostolii Săi, ­Toma fiind și el prezent de această dată, a pus în lumină existența celor două firi în Hristos. Reluând o idee frumoasă, tot din Evanghelia după Ioan, vedem că inima Sfântului Apostol Toma și a noastră implicit trebuie să nu fie prinsă în cele materiale. „Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede” (Ioan 4, 48). Toma avea în continuare inima alipită de ­Hristos Domnul în pofida greutății, nu doar a uimirii, cât a înțelegerii. Pasajul de la necre­dință către credință a trecut prin sinceritatea interogației, cu inima deschisă spre a primi pe Cel răstignit și înviat. Desă­vârșirea începe implicit prin ceea ce numim imper­fecțiune. Iar tocmai aceasta ne-a învățat Hristos Domnul că din moarte la viață, de la perisabil la nemurire, El ne-a trecut pe noi. Iar noi îl putem urma prin actul sincer al credinței mărturisitoare sau lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6).

Istoria celui ce crede trece mereu prin actul necredinței, în sensul frumos al cuvântului, prin actul întrebării și al îndoielii ca, în cele din urmă, să ajungă la mărturisire: „Crezut-am, pentru aceea am grăit” (Psalm 115, 1), spunea psalmistul și „cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 10), amintea Sfântul Apostol Pavel care, ulterior, va insista: „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11, 6).

 

„Domnul Meu și Dumnezeul Meu!”

Mărturisirea aceasta de credință a arătat demersul sincer al Sfântului Apostol Toma. Ne putem întreba și noi dacă avem o sinceritate în căutarea noastră duhovnicească sau, pur și simplu, actul de îndoială este unul supus doar interesului rațional. De la simțurile firești cu care suntem înzestrați ca oameni e de dorit să trecem la cultivarea simțurilor duhovnicești, așa cum este amintit, de exemplu, într-una din rugăciunile de la Taina Sfântului Maslu: „Gura lor o umple de lauda Ta. Buzele lor deschide-le spre slăvirea numelui Tău. Mâinile lor întinde-le spre lucrarea poruncilor Tale. Picioarele îndreptează-le spre vestirea Evangheliei Tale. Toate mădularele şi gândirea lor întăreşte-le cu harul Tău”.

Mărturisirea de credință a Sfântului Apostol Toma este una sintetică, dar plină de tâlc. Spun unii comentatori biblici că, de fapt, ar fi un ecou al cuvintelor psalmistului: „Scoală-Te, Doamne, şi ia aminte spre judecata mea, Dumnezeul meu şi Domnul meu, spre pricina mea. Judecă-mă după dreptatea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, şi să nu se bucure de mine” (Psalm 34, 22-23). Iar aceste cuvinte nu sunt altceva decât o rugăciune. O rugăciune care împlinește și rostuiește cum ar fi spus filosoful Constantin Noica tot acest demers al omului, al căutării sensului, identității și realităților ultime nu doar din viața materială, cât, îndeosebi, din viața duhovnicească. Vedem că această rugăciune a Sfântului Apostol Toma ne-a adus o fericire aparte, o fericire a credinței care nu este însoțită de simțurile lumești, ci de trăirea și căutarea sinceră a Celui înviat, Hristos Domnul.