Sfântul Atanasie, arhiepiscopul ortodox de neclintit
Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei, pomenit astăzi în calendarul Bisericii Ortodoxe, este unul dintre Sfinţii Părinţi creatori de teologie în veacul al IV-lea, când învăţătura de credinţă a trebuit să răspundă provocărilor unor erezii. S-a născut în Alexandria la finele secolului al III-lea (296-298) şi s-a mutat la cereştile locaşuri la 2 mai 373. Scrierile sale despre întruparea Fiului lui Dumnezeu au fost de referinţă în pregătirea şi desfăşurarea Primului Sinod Ecumenic, impunându-se ulterior drept canonice în Biserică.
Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“ păstrează două volume sub semnătura sa, cu următoarele titluri: „Cuvânt împotriva elinilor; Cuvânt despre întruparea Cuvântului; Trei cuvinte împotriva arienilor“ (vol. 15) şi „Epistole; Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie“ (vol. 16). În ceea ce priveşte întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Alexandria, istoricii folosesc atât titlul de patriarh, cât şi arhiepiscop, episcop sau papă.
Despre copilăria sa nu se cunosc foarte multe lucruri, însă elocvenţa ce transpare din scrierile sale denotă o educaţie aleasă, accesibilă la acea vreme copiilor şi tinerilor de clasă peste medie. Slujirea sa în Biserică a coincis cu vremuri de grea încercare, când credinţa ortodoxă căuta să se formuleze în concepte. Sfântului Atanasie i se recunoaşte un rol decisiv atât în delimitarea credinţei creştine faţă de sistemele filozofice, cât şi în stabilirea adevărului ortodox drept răspuns la provocările învăţăturii greşite ce numea pe Fiul creatură a Tatălui. Era diacon şi secretar al Sfântului Ierarh Alexandru al Alexandriei la Primul Sinod Ecumenic, de la Niceea, din 325. Rufin, în „Istoria bisericească“, aminteşte o istorioară despre întâlnirea dintre arhiepiscopul Alexandru şi copilul Atanasie. Ierarhul invitase câţiva preoţi la o masă după privegherea închinată sărbătorii Sfântului Petru, episcop martir predecesor al său în scaunul alexandrin. Aşteptând sacerdoţii, Alexandru privea pe fereastră un grup de copii jucându-se la malul mării. Urmărindu-i, a observat că împlineau, reverenţios, ritualul creştin al botezului. A trimis să fie aduşi la reşedinţa sa, pentru a-i cunoaşte. Dintre toţi, i-a atras atenţia copilul care juca rolul episcopului care îi „boteza“ pe prietenii săi, căruia i-a recomandat să intre, la vremea rânduită, în cler. Apropierea timpurie de Arhiepiscopul Alexandriei i-ar fi putut asigura un mediu propice dezvoltării intelectuale de care a dat dovadă mai târziu.
Campionul Ortodoxiei
Prin scrierile sale anterioare Sinodului va fi contribuit la pregătirea discuţiilor teologice. După mutarea la Domnul a Sfântului Alexandru, a fost hirotonit arhiereu şi ales întâistătător al eparhiei apostolice a Sfântului Evanghelist Marcu, unde a păstorit vreme de 45 de ani. La Alexandria l-a primit pe Sfântul Frumentie, care, mirean fiind, propovăduise noilor convertiţi din Abisinia (Etiopia de astăzi) şi cerea episcop pentru acea zonă. Sfântul Atanasie l-a hirotonit arhiereu, iar Frumentie a devenit Luminătorul Abisiniei.
În această demnitate i-a revenit sarcina de a pune în aplicare hotărârile Sinodului I Ecumenic, în Alexandria Egiptului, acolo unde preotul Arie răspândise învăţăturile eretice, şi unde partizanii săi militau pentru reprimirea sa. Tânărul Arhiepiscop al Alexandriei a rămas ferm atunci când Eusebiu de Nicomidia, apropiat al lui Constantin cel Mare, l-a influenţat pe împărat să ceară reintegrarea lui Arie în clerul ortodox, pe motiv că tezele sale fuseseră greşit interpretate. Au urmat o serie de acuzaţii la adresa sa, formulate în special de episcopi arieni şi semiarieni. Pe toate acestea avea să le demonteze sfântul prin scrieri elaborate după anii 350.
În multe exiluri
În anul 335 a trebuit să apară în faţa unui sinod arian reunit la Tir, unde l-au însoţit 50 de episcopi sufragani pregătiţi să dea bună mărturie despre arhipăstorul lor. Ajunşi acolo, au realizat că judecata era un simulacru, acuzatorii fiind în număr superior. A părăsit acel sinod, îndreptându-se către Constantinopol, pentru a-l vedea pe împărat. Sfântul Constantin se întorcea de la vânătoare când, în mijlocul unei străzi, l-a întâlnit pe Sfântul Atanasie, care îi cerea o audienţă. A trebuit ca împăratul să fie încredinţat de unul dintre apropiaţii săi că în faţa sa nu era un impostor, ci însuşi Arhiepiscopul Alexandriei. Ierarhul nu îi cerea decât o instanţă de judecată dreaptă în faţa căreia să demonteze acuzaţiile ce i se aduc. Sau să participe împăratul însuşi la întâlnirea sa cu acuzatorii. Împăratul a fost de acord. Întrucât între acuzatorii săi se regăseau ierarhi apropiaţi lui Constantin, aceştia l-au condamnat pe Atanasie, care a fost exilat în Galia, la Trier (astăzi în vestul Germaniei), cel mai vechi scaun episcopal din nordul Alpilor. În Occident a fost primit cu bunăvoinţă de Sfântul Maximin de Trier şi de fiul cel mare al împăratului, Constantin. În noiembrie 337 a revenit la Alexandria, dar numai pentru doi ani. Lista patriarhilor Alexandriei numără între întâistătători pe un Grigorie al Capadociei între anii 339 şi 346, arian nerecunoscut în dipticele ortodoxe. În acest răstimp, Atanasie s-a întors la Roma, unde, după cuvintele Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, a făcut ca tot Apusul să devină atanasian. Sinodul local de la Roma din 343 îl declară nevinovat de acuzaţiile aduse. Între apărătorii săi din Apus se numără şi Sfântul Osius de Cordoba, convins de ortodoxia sa în timpul Sinodului de la Sardica. La moartea lui Grigorie Capadocianul, în 346, împăratul Constant intervine pentru revenirea sa în scaunul apostolic. A urmat un deceniu de păstorire neîntreruptă la Alexandria, însă nu lipsit de intrigi ariene. După moartea lui Constant, fratele său, Constanţiu, provoacă hotărârile a două sinoade (353 şi 355) ce îl condamnau. În noaptea de 8 februarie 356 abia scapă cu viaţă din mâinile unui grup de soldaţi veniţi să-l aresteze chiar în timpul slujbei. Ia din nou calea exilului, peregrinând în pustia Egiptului, Palestina, Siria, Asia Mică şi Occident. Al treilea exil a fost folosit drept prilej de aşezare a teologiei sale în scris, deopotrivă dogmatică şi apologetică. Gheorghe Capadocianul uzurpa în această perioadă scaunul apostolic alexandrin, iar la moartea sa, arienii pregăteau pe un anume Pistus.
Un decret al împăratului Iulian ce acorda episcopilor „galileeni“ alungaţi de predecesorul său dreptul de a se întoarce în oraşele şi provinciile lor i-a permis arhiepiscopului legitim să revină în demnitatea sa. Împăratul Iulian l-a rechemat în Alexandria la începutul lui 362, doar pentru a-l exila în toamna aceluiaşi an, întrucât era un adversar redutabil al planului său de restabilire a cultului păgân. Iulian moare în iulie 363, iar urmaşul său ortodox, Iovian, îl reprimeşte ca patriarh. Împăratul arian Valens provoacă o nouă condamnare, dar după patru luni este nevoit să îl reprimească în scaun, la presiunile poporului. Cele cinci exiluri l-au purtat în întreaga lume, însă credinţa sa a rămas de neclintit. În întreaga lume creştină Atanasie s-a impus ca ierarh ortodox. Influenţele politice ale antiniceenilor au reuşit să-l alunge din demnitatea patriarhală, dar nu i-au ştirbit prestigiul. Patrologul german Otto Bardenhewer amintea cuvintele Patriarhului Fotie din lucrarea „Biblioteca“ despre Sfântul Atanasie cel Mare: „Este clar, neartificial şi simplu, dar plin de putere, de un conţinut dens şi de o consecvenţă şi de o originalitate cu totul minunată“. Şi concluzionează: „Atanasie a fost nu numai reprezentantul cel mai neîncovoiat, dar şi cel mai talentat avocat literar al Sinodului de la Niceea“.
„Viaţa Sfântului Antonie“, model de aghiografie în lumea creştină
Dintre scrierile sale, deosebit de importantă pentru spiritualitatea ortodoxă este „Viaţa Sfântului Antonie“, care s-a impus drept model de aghiografie în întreaga lume creştină. Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare a apărat cu fervoare învăţătura ortodoxă până la trecerea la Domnul petrecută la 2 mai 373. A fost înmormântat în Alexandria, însă trupul său a fost ulterior dus în Italia. Papa Shenouda al III-lea a readus cinstitele sale moaşte la Cairo în data de 15 mai 1973, după întâlnirea cu Papa Paul al VI-lea la Vatican. În prezent, sunt depuse spre venerare în noua catedrală coptă închinată Sfântului Apostol Marcu din Cairo, Egipt.