Sfântul Calinic de la Cernica, anamneză vie a trăirii în Hristos

Sfântul Calinic de la Cernica, exponent de marcă al monahismului ortodox de pe meleagurile oltene, a purtat întru sine de la naştere şi până la întâlnirea cu Hristos binecuvântata şi de Dumnezeu aleasa rânduială a rugăciunii. Întru aceasta el a rămas viu în tradiţia şi ethosul spiritualităţii noastre româneşti, fiind evocat în chip anamnetic de iubitorii şi următorii pildei învăţăturilor sale.

 

Alături de părintele profesor Dumitru Stăniloae, care a apreciat în mod deosebit identitatea isihastă a monahismului românesc şi implicit direcţia lui paisiană, mai multe voci de cercetători iluştri au ieşit în întâmpinarea acestei frumoase continuităţi hristologico-mistice. Între ei, mitropolitul Antonie Plămădeală, în lucrarea sa „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă“, face legătura dintre monahismul paisian şi tradiţia ascetică impusă de Sfântul Ierarh Calinic în ţinuturile Olteniei. Se pune astfel accentul pe evoluţia curentului paisian şi adaptarea lui la realitatea şi nevoile Bisericii din această perioadă, fiind vorba de o transpunere concretă şi adaptare a ascetismului contemplativ în realitatea vieţii eclesiale. „Iată pe scurt o prezentare a ceea ce am putea numi «felul românesc» de a înţelege şi practica isihasmul după moartea lui Paisie Velicicovschi. După moartea acestuia, curentul rugăciunii la români s-a ramificat în două ramuri: una s-a fixat în Moldova, în munţii din nord, în jurul mănăstirilor Neamţ, Secu, Sihăstria (încă populate de sihaştri, numele românesc al eremiţilor); alta, iniţiată de stareţul Gheorghe, originar din Transilvania, ucenic al lui Paisie, s-a stabilit în Muntenia, în sudul ţării, în jurul mănăstirilor Căldăruşani şi Cernica. De aici, Sfântul Calinic de la Cernica a răspândit curentul rugăciunii prin alte locuri, precum Schitul Frăsinei din Vâlcea, unde tradiţia rămasă de la el este încă observată. Ambele ramuri româneşti au recunoscut importanţa lui Paisie, fiindcă acesta a fost mare şi ţinut în mare evlavie în timpul vieţii sale. La Neamţ erau în jurul lui mai mult de 1.000 de călugări. Dar atât urmaşii de la Neamţ, cât şi cei din Muntenia i-au «corectat» puţin principiile. Au «reabilitat» calea activă în viaţa de obşte, mutând accentul pe asceză, pe ascultare, pe muncă, pe administraţie şi buna gospodărire, lăsând pentru cei ce pot rugăciunea neîncetată. Au corectat deci exclusivismul paisian contemplativ, readucând viaţa monahală pe un făgaş mai realist, mai firesc“ (Mitropolitul Antonie Plămădeală, „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă“, Bucureşti, 2010, p. 269). Rezumând cele afirmate, putem spune că mitropolitul Antonie vede în ethosul monahismului românesc o întrepătrundere fericită între asceză şi activitatea practică, legată îndeosebi de munca existenţială. În felul acesta, deşi vieţuirea mistică a fost la mare cinste în viaţa călugărilor români, totuşi se poate vorbi mai degrabă despre o „viaţă activă“, aceasta fiind „o cale normală, realistă, conştientă că angajarea pe ea presupune toată viaţa şi că puterile omului sunt limitate şi nu trebuie suprasolicitate din primul moment“ (Ibidem, p. 270).

Urmând acestui crez, Sfântul Ierarh Calinic învăţa că „înfrânarea, ascultarea şi smerenia nu sunt numai nişte valori ale desăvârşirii individuale, ci valori creatoare de bună comuniune şi frăţietate“. În acest sens, pr. profesor Stăniloae este de părere că nevoitorii „trebuie să fie şi în privinţa aceasta soli cu fapta ai Împărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţie a comuniunii desăvârşite. Şi mai ales în aceasta se verifică forţa reală a amintitelor valori. Dacă sihaştri individuali sau sihăstriile, ca mici grupuri, promovează mai mult concentrarea minţii în unirea cu Dumnezeu, prin Cernica spiritualitatea filocalică îşi actualizează forţa ei de coeziune frăţească între oamenii duhovniceşti“ (Pr. D. Stăniloae, Filocalia VIII, p. 548).

 

În toate cele amintite, portretul marelui arhiereu şi locul său în contextul monahismului românesc sunt frumos conturate de distinsul mitropolit şi cărturar al oltenilor Nestor Vornicescu. El accentuează latura socială a preocupărilor sale, afirmând că „Sfântul Ierarh Calinic Cernicanul s-a distins în chip deosebit prin sfinţenia sa, activ în dragostea de oameni, dovedind o uluitoare înţelegere a timpurilor noi, punându-şi ca o problemă principală ridicarea omului, descoperirea valorii lui, a libertăţii lui, a personalităţii lui demne de tot respectul. Omul, trăind cu adâncă credinţă în Dumnezeu şi iubind pe semenii săi, îşi descoperă toată măreţia sa şi pe cea a semenilor săi. El cere râvna către sfinţenia autentic creştină, cere totodată unui adevărat dreptcredincios să nu se simtă străin între oamenii timpului său. El a arătat că sfântul nu este un neadaptat, ci este oricând actual, ştiind să răspundă necesităţilor oricărei epoci. Sfântul Ierarh Calinc a înţeles valorile pozitive ce se găseau în lumea secolului al XIX-lea, iar reprezentanţii acelei lumi l-au preţuit, l-au venerat, pentru că el înţelegea conţinutul esenţial al lumii celei noi, înţelegea egala îndreptăţire a fiecăruia la bunurile vieţii şi la stima celorlalţi. Aşadar, punându-şi ca o problemă principală înnobilarea omului, descoperirea valorii lui autentice, sublima necesitate ca sfântul să fie actual în epoca sa, printr-o participare plină de duh dumnezeiesc şi înţelegere omenească, el aduce din tradiţia şi îndelungata sa experienţă monahală asceza, dar se exprimă energic împotriva robiei sociale şi naţionale, însuşirile sale strălucite reieşind cu limpezime din stihurile imnului-acatist ce i-a fost închinat: «Bucură-te, cela ce prin vieţuirea ta pe pământ ne-ai fost pildă de adevărată vieţuire omenească!»“ (Nestor, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, p. 29).

Prezenţa Sfântului Ierarh Calinic pe meleaguri olteneşti rămâne fără îndoială una proniatoare. El răsare în acest pământ binecuvântat după mai bine de patru secole de la activitatea reformatoare şi plină duh a predecesorului său, Sfântul Nicodim de la Tismana. În acest cadru, „apare ca un mare şi priceput organizator al monahismului ortodox român“, oferind „un nou impuls de viaţă călugărească în duh isihast“ în inima monahismului din Oltenia. Mai mult, Sfântul Nicodim este întemeietorul unor importante mănăstiri cu viaţă de obşte din Ţara Românească, cum ar fi: Vodiţa, Tismana, Gura Motrului, Topolniţa, Coşuştea, Ilovăţ şi Prislop. Pe toate le-a organizat după rânduiala athonită, unele dintre ele dobândind, prin legământ domnesc, statutul de samovlastie, „autodespotie sau ctitorie de sine stătătoare“, după normele bizantine de gospodărire, receptate în Ţara Românească prin intermediul Sfântului Munte Athos. Cel mai bun exemplu în acest sens este Mănăstirea Vodiţa, ea fiind „o răscruce de drum în istoria monahismului românesc; ... un tip de mănăstire nou şi necunoscut printre români în vremea de mai înainte“ (Veniamin Micle, Despre Monahismul ortodox român, anterior secolului al XIV-lea, în „Glasul Bisericii“, nr. 3-4/1978, pp. 315-316). Modelul acesta de organizare a fost preluat şi perfectat de Sfântul Ierarh Calinic pentru Lavra Frăsineiului, acolo unde a reuşit să întemeieze „noul Athos“ românesc. În ceea ce priveşte activitatea cărturărească, şi aceasta un element specific tradiţiei athonite, de la Sfântul Nicodim s-au păstrat numeroase transcrieri, între ele remarcându-se în mod deosebit „Tetraevanghelul de la Tismana“, lucrare alcătuită cu scris îngrijit, „dar lipsită de înflorituri şi podoabe“. Pr. conf. Al. I. Ciurea afirmă în acest sens continuitatea tradiţiei athonite în cadrul mănăstirilor din Ţara Românească: „Ucenicii pe care-i lasă după dânsul şi care vor întemeia şi alte mănăstiri practică aceleaşi nobile îndeletniciri athonitice, ce s-au păstrat cu sfinţenie, în mănăstirile noastre, secole de-a rândul. Iată deci şi la aşezarea monahismului din Ţările Române, pe baze mai temeinice şi mai organizate, chipul unui alt membru marcant al comunităţii din Sfetagora, mai exact în şcoala de călugări a Hilandarului, mănăstire a sârbilor ortodocşi până în zilele noastre“ (Influenţa Sf. Munte asupra vieţii religioase din Ţările Române, în „Ortodoxia“, nr. 2/1953, p. 282).

Prin urmare, identitatea ethosului ortodoxiei româneşti trăite ascetic se regăseşte concentrată, pe meleagurile Olteniei, în viaţa şi activitatea Sfântului Calinic, arhiereul Episcopiei Râmnicului, Noului Severin. Mlădiţă a neoisihasmului paisian, sfântul a lăsat în urma sa ucenici care au dus mai departe tradiţia unei autentice vieţuiri hristologico-mistice, imprimată în realitatea socială a eparhiei pe care a condus-o. Din exemplul său s-au adăpat miile de călugări, preoţii de mir, dar şi turma cea cuvântătoare, cu toţii aflând astfel că „sfinţenia priveşte pe toată lumea“ şi că numai „în comuniune se găseşte libertatea deplină“. De aceea, amintindu-ne încă o dată de cuvintele marelui nostru teolog, pr. Dumitru Stăniloae, suntem încredinţaţi că „în marea lor libertate şi bunătate, sfinţii ne eliberează şi ne deschid porţile unei adevărate comuniuni între noi“ (pr. Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Sibiu, 2007). (Diac. Ioniţă Apostolache)