Sfântul Constantin cel Mare, apărător al credinţei creştine
Mobilul convertirii la creştinism al împăratului roman Constantin cel Mare (306-337) a fost cu totul independent de orice calcul politic; în definitiv, creştinii nu reprezentau decât o minoritate cvasi-absentă în vestul imperiului şi nedepăşind, în est, 5% până la 10% din populaţie. Dincolo de aceste aprecieri cantitative, faptul că practic nu existau creştini în clasa conducătoare civilă şi îndeosebi militară a acelei epoci este mai mult decât semnificativ. Cert este că, undeva între anii 310-312, împăratul păgân a dobândit convingerea că Dumnezeul creştinilor nu este doar cel mai tare şi mai puternic, ci mai ales contrar concepţiei păgâne, singurul şi unicul Dumnezeu, certitudine care îi modelează viaţa şi modul de înţelegere a responsabilităţii sale de suveran al gloriosului Imperiu roman.
Constantin ajunge la conducerea părţii apusene a imperiului, pe care mai înainte o stăpânise tatăl său, Cezarul Constanţiu Clor (Britannia, Galia şi, începând cu 305, Hispania), imediat după moartea acestuia, la 25 iulie 306. Savantul creştin Lactanţiu ne relatează că, la fel ca şi mai înainte tatăl său, împăratul încă credea că beneficiază de protecţia specială a zeilor Marte şi Hercule; cu toate acestea ridică imediat interdicţia de a practica cultul creştin (De Mortibus persecutorum, 29, 4). Cu siguranţă însă motivele pentru această măsură nu au fost unele de factură creştină, altfel Lactanţiu ne-ar fi adus la cunoştinţă un amănunt atât de important.
În perioada 310-312 devine vizibil procesul de conversio (al convertirii) împăratului Constantin, altfel spus, al îndreptării sale către Dumnezeul creştinilor. Este mai mult decât probabil că episcopul de Augusta Treverorum, actualul oraş Trier din Germania, şi savantul creştin Lactanţiu - aflat la curtea imperială de prin 310 ca preceptor al lui Crispus (născut către anul 300), fiul cel mare al împăratului - să fie actorii care l-au făcut pe împărat să înţeleagă zădărnicia zeilor păgâni şi atotputernicia Dumnezeului creştin. Istoricul bisericesc Sozomen confirmă această poziţie, făcându-se enunţătorul unei păreri foarte răspândite: Constantin a adoptat Creştinismul în Britannia şi Galia, şi aceasta înainte de a pleca în războiul împotriva lui Maxenţiu şi de a sosi în Italia şi mai apoi la Roma.
Semnele schimbării. De la simbolul solar la labarum-ul cu hristogramă (311-312)
Schimbarea stindardului imperial este, între altele, o consecinţă imediată a îndreptării lui Constantin către Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul creştin. Stindardul era un însemn militar curent la romani; este vorba despre un vexillum în formă de cruce, adică de o lance cu o traversă orizontală de care este ataşată o bucată pătrată de pânză. Prin anul 310, vexillum-ul constantinian era ornat cu o stea cu şase braţe înscrisă într-o coroană a victoriei, simbol solar (Sol invictus). Ceva mai târziu, adică la aproximativ un an depărtare, împăratul însuşi, inspirat de Domnul Hristos (împăratul vede în plină zi, împreună cu armata sa, apariţia luminoasă a unei cruci, semn al biruinţei viitoare, după cum consemnează Eusebiu al Cezareii în „Vita Constantini“ I, 28 sq.), va concepe noua schiţă a stindardului imperial: este făcută o mică - dar semnificativă - modificare vexillum-ului cu simbolistică solară, care primeşte şi numele de labarum, probabil de origine celtă, însemnând „semn din cer“. Aceasta capătă astfel o profundă semnificaţie creştină: extremitatea axei mediane a stelei se apleacă spre sine însăşi, formând astfel litera greacă rho (P) care se încrucişează cu chi-ul grec (X), născându-se astfel Chi-Rho, hristograma, prescurtarea cuvântului „ChR(istos)“. Până la proba contrarie, putem afirma că Chi-Rho nu a fost folosit înainte de perioada constantiniană. Prin urmare, este vorba, în mod vădit, de o alcătuire a lui Constantin şi a consilierilor săi creştini.
28 octombrie 312
Dar poate că unul dintre cele mai importante elemente care marchează reorientarea către adevăratul Dumnezeu al împăratului Constantin cel Mare este evenimentul care a avut loc la 28 octombrie 312. Plecând de la Trier, reşedinţa sa imperială, cu o armată având un efectiv de la 30.000 la 40.000 de soldaţi, împăratul Constantin soseşte în Italia, undeva între 311 şi 312, pentru confruntarea cu Maxenţiu. În frunte mergea o unitate de elită arborând noul stindard, labarum-ul cu hristograma înscrisă în coroana victoriei. De la Lactanţiu aflăm că în ajunul luptei decisive împotriva păgânului Maxenţiu, seara, în împrejurimile Romei, împăratul are un vis în care este îndemnat să pună hristograma pe scuturile soldaţilor săi (doar din unitatea de elită, cea care forma ariergarda oştirii sale). Ascultă sugestia primită: „Christum in scutis notat“ (Lactanţiu, De mortibus... 44, 5) şi obţine o victorie strălucită împotriva protejatului zeilor păgâni, în 28 octombrie 312, la Pons Milvius. Începând din acest moment până la moartea sa din 337, labarum-ul este purtat în toate misiunile militare; numeroasele victorii imperiale devin tot atâtea victorii creştine.
Senatul păgân va ţine cont de noua opţiune religioasă a împăratului, astfel încât, în anul 315, cu ocazia decenaliilor sale, va pune pe arcul lui Constantin o inscripţie (aflată deasupra pasajului median al arcului) pe cât de celebră, pe atât de controversată, conţinând o formulă conciliantă, potrivit căreia împăratul şi-a înfrânt duşmanul „prin inspiraţia divinităţii“ (instinctu divinitatis); este pentru prima dată în istoria Romei când divinitatea protectoare a împăratului nu este menţionată cu numele său, motiv pentru care formula rămâne deschisă interpretării sale din punct de vedere creştin.
Mărturia personală a credinţei lui Constantin (de la 312 la 314)
Înţelegem prin „mărturie personală“ nu doar declaraţiile scrise, ci şi comportamentul şi moravurile politice ale împăratului, după cum sunt ele consemnate de sursele antice. Tripla folosire a hristogramei - pe coiful său, pe însemnul militar (vexillum/labarum), pe scuturi - încă din 311-312 poate fi considerată o mărturie personală marcând alegerea sa religioasă. Plecând de la aceste fapte, este logic ca, în 29 octombrie 312, la o zi după victoria împotriva lui Maxenţiu, împăratul să nu mai facă marşul triumfal către Capitoliu cu tradiţionala ofrandă adusă lui Jupiter, care făcea parte din fiecare adventus sau ingressus (întoarcere, intrare triumfală) a împăraţilor romani. De asemenea, câteva săptămâni mai târziu, abandonează ludi saeculares, marcate de sacrificii aduse zeilor Statului, provocând stupoare în rândul păgânilor. Acestea sunt mărturii publice explicite ale apartenenţei sale creştine, înţelese - fără nici o îndoială - ca atare atât de către creştini, cât şi de către păgâni. În definitiv, renunţarea la sacrificii reprezintă, potrivit lui Tertulian, lex prima christianorum, iar după Lactanţiu, primus gradus creştin. Mai mult, pe când vechii împăraţi păgâni ridicau numeroase temple şi statui sacre zeilor lor protectori, ca Jupiter, Marte, Hercule, Apollon sau Sol, împăratul Constantin îi mulţumeşte Dumnezeului creştinilor printr-un program de lungă durată prevăzând construcţia de biserici monumentale, dintre care prima este Sfântul Ioan de la Lateran, a cărei construcţie a început prin 312. De asemenea, le dăruieşte clerului şi comunităţilor creştine nu numai biserici, ci şi substanţiale alocaţii financiare şi diverse privilegii, făcând ca statutul social al creştinismului să evolueze vizibil comparativ cu cel al celorlalte religii.
Cele mai vechi declaraţii scrise de împărat având ca temă reorientarea sa religioasă se găsesc în două scrisori pe care acesta le-a adresat proconsulului păgân al Africii, Anullinus. Aceste două mărturii personale reprezintă un izvor de primă importanţă. În cea dintâi dintre ele, datând de la sfârşitul anului 312, acesta justifică necesitatea promovării creştinismului, socotindu-l „sfânta religie universală, cu adevărat unindu-i şi legându-i pe Dumnezeu şi oameni“, iar comunitatea creştină ca fiind „Sfânta Biserică universală“. Acestea nu sunt cuvintele unui oarecare, unui fitecine (quidam), ci ale celui care deţinea autoritatea de pontifex maximus, aflându-se pe tronul imperial: prin aceasta el devalorizează cu totul celelalte religii. În cea de-a doua scrisoare, expediată la începutul anului 313, împăratul justifică privilegiul imunităţii (scutirea de plata impozitelor) acordat clerului: este dovedit „prin tot felul de fapte“ că lupta de aneantizare, de nimicire a creştinismului dusă de Tetrarhie în numele zeilor tradiţionali (între alţii Apollo şi Sol invictus) a avut consecinţe politice foarte nocive pentru imperiu. „Prin anumite fapte“ - aluzie la triumful împăratului împotriva lui Maxenţiu - este de asemenea evident că autorizarea (încă din 306 în partea dominată de Constantin şi din 311 prin edictul lui Galeriu în întregul imperiu) şi susţinerea, subvenţionarea (prin acordarea de privilegii) „religiei în care suveranitatea Unicului Dumnezeu este cinstită cu o evlavioasă smerenie“, adică a Creştinismului ca religio licita, „vor aduce faimă şi succes numelui roman, prin bunăvoirea şi faptele divinităţii, iar tuturor oamenilor le va aduce o înaltă stare de bine şi mulţumire“. Iar când, în 313, împăratul îşi exprima, înaintea episcopului Miltidate, profundul său respect şi admiraţie pentru „Biserica universală ca dreaptă legătură dintre Dumnezeu şi oameni“ şi mărturiseşte, cu recunoştinţă, că „Providenţa divină, prin propria voie şi alegere“, i-a dăruit puterea peste întregul Vest, făcea o aluzie destul de explicită la victoria din 28 octombrie 312.
La fel se exprimă împăratul Constantin în diferite împrejurări în care aminteşte despre itinerarul său către Dumnezeul creştinilor. Deşi din numeroasele sale discursuri nu ne-au parvenit decât foarte puţine, unul dintre acestea se evidenţiază în mod deosebit în ceea ce priveşte programul său de politică religioasă, anume cel din 16 aprilie 314, la Trier (Oratio ad Coetum sanctorum). Adresându-se unui auditoriu creştin, lasă să se înţeleagă că toate astrele - deci şi Sol invictus - nu pot fi nicidecum considerate divinităţi, ci doar creaturi ale Dumnezeului creştin, nefiind vrednice de a li se aduce cinstire religioasă. După părerea sa, care este aceea a tuturor creştinilor, invictus Christus este comes-ul şi socius-ul său divin (însoţitorul şi aliatul său divin), şi nu zeul păgân Sol invictus, aşa cum se întâmpla încă în anul 310. În acest discurs, ce conţine şi o adevărată mărturisire de credinţă faţă de semnul Crucii, precum şi în scrisoarea adresată episcopilor pe care i-a invitat la sinodul reunit în vara anului 314 la Arles, Constantin arată că a părăsit păgânismul: Dumnezeul creştinilor i S-a revelat personal, pe când se afla în floarea vârstei - nu împlinise încă patruzeci de ani -, l-a întors din calea greşită a falsei religii şi l-a ridicat din „boala“ păgânismului, ca să afle „înţelepciune“ şi „dreptate“.
Căderea păgânismului şi creştinarea întregii lumi locuite (oikumene) - scopul istoriei voit de către Dumnezeu
În acelaşi discurs de la Trier din 314, precum şi mai târziu, împăratul va declara că este de datoria sa de suveran să îi aducă pe supuşii săi păgâni către credinţa creştină. După părerea lui, căderea păgânismului şi creştinarea întregii lumi locuite (oikumene) reprezintă scopul istoriei voit de către Dumnezeu. Pentru a atinge acest scop, el se foloseşte de mai multe metode, printre care, pe lângă promovarea ideologică şi materială a Creştinismului, au fost şi discursurile motivatoare şi declaraţiile adresate păgânilor. Totuşi, Eusebiu de Cezareea spune că unele ca acestea nu au avut o eficacitate prea crescută (Eusebiu, Vita... IV, 29-31, 55). Împăratul recurge uneori şi la unele mijloace disuasive pentru păgâni: interzicerea anumitor practici ale cultului păgân despre care considera că sunt periculoase din punct de vedere politic sau imorale, distrugerea templelor în care erau practicate tradiţii indecente (prostituţie etc.) sau care erau amplasate în locuri cărora împăratul le conferă o importanţă deosebită din punct de vedere creştin (de exemplu la Ierusalim, Betleem), precum şi confiscarea bunurilor templelor.
Pe lângă acestea, Constantin întreprinde cu multă atenţie şi o „depăgânizare“ progresivă a vieţii publice în cadrul cultului imperial prin interzicerea sacrificiilor în cadrul magistraturilor. Şi, deja pe la 313-314, creştinează calendarul prin introducerea unei zile de odihnă o dată pe săptămână; aceasta era dies solis, ziua soarelui, a douăsprezecea zi a săptămânii păgâne a planetelor, care pentru creştini este cea dintâi zi a săptămânii, rezervată cultului, în amintirea Învierii Domnului lor; dies solis, care până atunci nu era o zi de odihnă, devenea duminica creştină şi fără muncă. Împăratul Constantin a reuşit astfel să facă creştinismul cea dintâi religie a imperiului. Pe deasupra, împăratul a reuşit să evite orice revoltă, uzurpare cu motive religioase sau război religios.
Prin politica sa de creştinare, împăratul depăşeşte graniţele imperiului. Scrisoarea pe care i-a trimis-o prin 324-325 marelui rege persan Shapur al II-lea este o mărturie în acest sens, fiind rodul politicii sale integratoare. În această scrisoare, Constantin îşi mărturiseşte cu patos credinţa creştină. De asemenea, nu fără o anumită intenţie, aduce, înaintea „fratelui“ său de funcţie, un adevărat elogiu al nebiruitei puteri militare şi politice a Dumnezeului său, pe Care, sub semnul hristogramei şi a labarum-ului, a putut mereu conta. Şi, cum se poartă ca un garant şi ocrotitor al tuturor creştinilor de pe pământ, îşi oferă ajutorul său fraţilor creştini din Persia pentru a le obţine şi garanta acestora protecţia suveranului local. Pe acesta din urmă chiar îl sfătuieşte, deşi indirect, să înceapă a urma cu evlavie calea creştinismului, care aduce atâtea binefaceri.
Constantin cel Mare a făcut din apărarea, promovarea şi răspândirea creştinismului un scop primordial al domniei sale, şi aceasta chiar dacă s-a botezat pe patul său de moarte, în luna mai a anului 337 (după cum am văzut, este sigur că era creştin în fond încă din 311-312, cu toate că, formal, nu ar fi fost încă botezat).
(Traducere şi adaptare din limba franceză de Silviu-Anton Lupu, după Klaus M. Girardet, „Le cheminement de Constantine le Grand vers le monothéisme chrétien [de 306 à 314]“, traduit de l’allemand par Pascal Pernet, in rev. Connaissance des Pères de l’Église, nr. 109, mars 2008, pp. 2-21)