Sfântul Cuvios David - comoara Tesalonicului
Cuviosul David a trăit viaţa monahală în prima jumătate a secolului al VI-lea în cetatea Tesalonic. Fusese tuns în mănăstirea închinată martirilor Teodor şi Mercurie, iar la sfârşitul veacului al V-lea şi-a făcut un sălaş lângă un migdal. Acolo a petrecut în nevoinţă şapte decenii, aghiograful spunând că la finalul vieţii putea ţine jăratec în mâini, fără a se răni.
Sfântul Cuvios David ajunge în Tesalonic din nordul Mesopotamiei, unde se afla un important centru monahal, și se stabilește în Mănăstirea Sfinților Martiri Teodor și Mercurie ce se mai numea și a Cuculiaților din Tesalonic. Numele de Cuculiați dat călugărilor din această mănăstire, de la grecescul Κουκουλλιατῶν sau Κουκουλλατῶν, venea de la felul în care își acopereau capul cu un văl asemănător camilafcei de astăzi, ce acoperea capul și cădea pe umeri.
Iubitor al vieții stâlpnicilor
Cuviosul ducea o intensă viață ascetică, pe care nu o lăsa spre vederea din afară, nevoindu-se ziua și noaptea și ferindu-se de laude ca nu cumva să-i fie întunecată calea spre unirea cu Hristos și să i se risipească făptuirea cea bună. Petrecerea timpului în rugăciune, hrănirea din citirea Dumnezeieștilor Scripturi l-au făcut pe Sfântul David să își dorească imitarea viețuirii sfinților stâlpnici față de care arăta o deosebită râvnă și evlavie.
Așa se face că, în urma citirii vieților Sfinților Daniil și Simeon Stâlpnicii, se canonisește pe sine cu petrecerea în nevoință într-un cuib făcut pe creanga unui migdal, până ce Dumnezeu îi va descoperi voia Sa și va primi umilința sa. Din acest loc și-a înălțat Cuviosul David jertfa rugăciunilor și a nevoințelor sale, îndurând vara arșița soarelui, iar gerul și ploaia pe timpul iernii, timp de trei ani. Nu înceta a se ruga și a-i sfătui pe ce-i care-i cereau ajutorul, făcându-se povățuitor al multor creștini care veneau să-l vadă și alergau la ajutorul său. După trei ani de nevoință, i s-a arătat îngerul Domnului care i-a vestit împlinirea canonului, încredințându-l de ascultarea rugăciunilor făcute către Hristos Dumnezeu și Preacurata Sa Maică și dându-i ascultare să coboare din migdal și să-și ducă viața mai departe lăudându-L și binecuvântându-L pe Dumnezeu într-o chilie pe care ucenicii săi i-au pregătit-o.
Făcător de minuni
Un tânăr oarecare avea diavol. Acela a venit într-o zi la chilia cuviosului și, stând afară la ușă, striga: „Slobozește-mă, Davide, robule al Dumnezeului celui veșnic, pentru că foc iese din chilia ta și mă arde”. Atunci cuviosul, întinzând mâna prin fereastra sa, a zis, apucându-l pe tânăr: „Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, îți poruncește ție, duh necurat, să ieși din zidirea Lui!”. Acestea zicând, l-a însemnat pe el cu semnul Sfintei Cruci și îndată a ieșit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Și toți cei de față, văzând o minune ca aceea, au slăvit pe Dumnezeu, ca pe Unul care slăvește pe cei care-L slăvesc cu lucruri plăcute Lui.
Altădată, o femeie era cu totul oarbă, suferind rău. Auzind ea de faptele cele minunate pe care cuviosul și minunatul David le săvârșea cu cei care-i cereau ajutorul, a venit la el. Mergând la chilia lui, a căzut la pământ afară de ușă, plângând și zicând cu smerenie acestea: „Robul lui Dumnezeu cel binecuvântat, ajută-mi, urmând bunătatea Stăpânului Hristos. Izbăvește-mă de această muncă mult chinuitoare și-mi dăruiește lumina ochilor cea de bucurie tuturor și cu totul veselitoare”. Sfântul, cu harul ce-l purta într-însul şi ca urmare a rugăciunii acesteia, a vindecat-o pe femeie.
Sfântul a cărui chilie se scălda în flăcări și care a ținut jar în mâini
Din cauza atacurilor barbarilor, zidurile cetății Tesalonicului erau păzite de soldați. Aceștia au zărit într-o noapte niște flăcări mari, în dreptul unde se afla chilia Sfântului David. În momentul acela s-au gândit că barbarii au intrat în cetate și au dat foc chiliei cuviosului, însă în zorii zilei când au ajuns la locul în care focul se zărea au constatat cu uimire că lăcaşul Sfântului David nu pățise nimic. Această minune s-a văzut mult timp și mulți oameni făceau privegheri de noapte lângă zidul cetății pentru a se împărtăși de o astfel de minune. Întâmplarea se găseşte în cuvintele Avvei Palladie ca răspuns la întrebarea: „Avva, spune-ne nouă cuvânt pentru ce ai ales viața monahală?”, întrebare adresată de Ioan Moshul și Sfântul Sofronie al Ierusalimului.
Sfântul Cuvios David era recunoscut pentru felul său de viețuire și pentru înțelepciunea cu care răspundea provocărilor venite din afară, în întreg orașul. Toată viața s-a arătat a fi un adevărat iubitor al păcii. În anul 535, pe când în părțile Tesalonicului se făceau multe jafuri și tâlhării, întrucât cetatea avea la acea vreme doar epitrop, Mitropolitul Aristide ia hotărârea
să trimită cerere Împăratului Iustinian la Constantinopol pentru rânduirea unui eparh în cetate. În felul acesta, Mitropolitul hotărăște să trimită cu această solicitare un om credincios și temător de Dumnezeu care să se înfățișeze înaintea împăratului. Tot poporul și-a îndreptat gândul spre Cuviosul David, știindu-l om credincios și drept înaintea lui Dumnezeu.
Astfel, Mitropolitul apelează la ajutorul Cuviosului David, trimițându-l pe acesta la Constantinopol cu cerere către Împăratul Iustinian. După mulțimea anilor petrecuți în sihăstrie și asceză, Cuviosul David a ieșit la lumina soarelui, cu barba până la picioare și părul până la talie, fața strălucitoare ca razele soarelui. Însoțit de doi ucenici ai săi, Theodor și Dimitrie, ajunge la Constantinopol, unde este primit cu cinste. Întâmpinați de Împărăteasa Theodora, solii au fost primiți cu onoruri deosebite, cuvenite unui cuvios a cărui faimă ajunsese până în palatul împăratului. Împăratul Iustinian îl invită pe cuvios în clădirea Senatului pentru a face publică cererea cu care venise din Tesalonic. Astfel, sfântul intră ținând în mâini cărbuni aprinși și tămâie, cu care l-a tămâiat pe împărat și întreg poporul ce era de față. Acest fapt minunat i-a uimit pe toți, iar împăratul îi aprobă cererea de restabilire a eparhului de Tesalonic.
Întorcându-se la Tesalonic, cuviosul apucă să mai vadă orașul din depărtare, dându-și sufletul în mâna lui Dumnezeu pe corabia ce tăia valurile Golfului Termic, înainte de a ajunge la țărmul orașului, astfel lăsând pace și liniște în urma sa, prin minunea făcută în fața împăratului.
Descoperirea sfintelor moaște
La aproape 150 de ani după trecerea la Domnul a Cuviosului David - nevoitorul din migdal, așa cum era cunoscut din tradiție, starețul de pe atunci Dimitrie, al Mănăstirii Aproiton, văzând evlavia multor creștini față de Cuviosul David, a vrut să deschidă mormântul sfântului pentru a lua moaștele, însă voia sfântului s-a arătat a fi alta. Pentru că piatra ce acoperea mormântul s-a spart atunci când au vrut să deschidă mormântul, toți au înțeles că voia sfântului este să rămână neatins. Astfel, moaștele Sfântului Cuvios David au rămas neatinse până în timpul cruciadelor. În perioada stăpânirii latine a Tesalonicului (1204-1222), racla cu sfintele moaște a fost dusă în Apus, în 1236 ajungând în Pavia, iar în 1965 mutată la Milano, de unde a fost adusă pe 16 septembrie 1978 înapoi în Tesalonic, împreună cu moaștele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, de către vrednicul de pomenire Mitropolit Pantelimon al II-lea al Tesalonicului.
Astăzi, racla cu sfintele moaște ale Sfântului Cuvios David se păstrează într-un paraclis din interiorul bisericii cunoscutei Mănăstiri a Sfintei Teodora din Tesalonic, iar pomenirea sa de peste an se face la 26 iunie.