Sfântul Cuvios Serafim de la Sâmbăta - canon al rugăciunii și al răbdării

În istoria Bisericii noastre, Dumnezeu a rânduit ca în momente de încercare și de tulburare, să ridice suflete curate, oameni aleși care să fie lumini în mijlocul întunericului, izvoare de pace în vremea neliniștii și icoane vii ale iubirii lui Hristos pentru neamul omenesc. O astfel de persoană a fost Sfântul Cuvios Serafim de la Sâmbăta, un monah blând, răbdător și plin de duh de rugăciune, pe care Dumnezeu l-a așezat ca pe un rug aprins în ținuturile Făgărașului.

Sfântul Serafim s-a născut în satul Totoi din județul Alba, în ziua de 27 octombrie 1912, primind la botez numele de Dimitrie. Din fragedă copilărie, inima sa a fost înclinată spre cele sfinte. Crescut în sânul unei familii credincioase, el a deprins tainele rugăciunii și ale iubirii de aproapele. De mic copil și-a făcut din biserica satului o a doua casă, iar liniștea sufletului său se hrănea din fru­mu­sețea slujbelor, din dul­ceața colin­delor și din pildele vieții părinților săi, Nechifor și Catalina.

În tinerețe, Dimitrie a urmat cursurile Academiei Teologice „Andreiana” din Sibiu, unde a arătat o râvnă deosebită pentru cunoașterea teologiei și aprofundarea învățăturii Sfinților Părinți. A fost remarcat de dascălii săi pentru seriozitatea și smerenia cu care își îndeplinea îndatoririle. Dorul de viața monahală începea să încolțească tot mai mult în inima sa, căutând un loc unde să își poată închina viața cu totul lui Dumnezeu.

Dorinţă de liniştea sihăstriilor

Chemarea spre monahism s-a împlinit în anul 1938, când a pornit spre Sfântul Munte Athos, împreună cu tânărul ierodiacon Arsenie Boca. Aici, în liniștea sihăstriilor athonite, Dimitrie a cunoscut frumusețea vieții de rugăciune neîncetată, a ascultării și a nevoinței. Sub îndrumarea unor părinți duhovnicești de mare experiență, a deprins tainele Rugăciunii lui Iisus și ale vieții isihaste. Anii petrecuți la Athos au fost pentru el o școală a sfințeniei, o pregătire duhovnicească pentru misiunea care îl aștepta înapoi în țară.

A continuat studiile teologice la Atena, unde a aprofundat cunoașterea Sfinților Părinți, a teologiei grecești și a limbii eline. În această perioadă și-a ales ca model de viețuire pe Sfântul Serafim de Sarov, al cărui nume îl va primi mai târziu în cinul monahal. A fost hirotonit preot și numit stareț al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, un loc cu o istorie duhovnicească adâncă, dar și cu multe încercări.

În acei ani grei, marcați de război și de începuturile regimului comunist, Mănăstirea Sâmbăta a devenit un adevărat centru de renaștere spirituală. Părintele Serafim a fost, alături de părintele Arsenie Boca, un stâlp de rugăciune și de învățătură pentru mulți credincioși care veneau aici în căutarea unui cuvânt de mângâiere, de încurajare sau de îndreptare. Cu o voce blândă, cu un chip luminat de pace, părintele nu a ostenit în a primi pe toți cei care veneau la el, împo­vărați de griji și de suferințe.

Rugăciunea era pentru el res­pirația sufletului. Nu trecea nici o zi fără să își împlinească rânduiala de pravile, fără să se roage pentru pacea lumii și pentru ­binele Bisericii. Slujirea sa la Sfântul Altar era însoțită de o adâncă evlavie, de o atenție desăvârșită la fiecare cuvânt, la fiecare gest liturgic. Se spunea despre el că avea darul de a transforma orice moment de rugăciune într-un dialog viu cu Dumnezeu.

Răbdarea a fost una dintre virtuțile care l-au caracterizat cel mai mult. În fața încercărilor, în fața prigoanei care s-a abătut asupra monahilor după instaurarea regimului comunist, părintele Serafim a rămas neclintit. Cu o demnitate senină, cu o nădejde statornică în ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului, el a purtat cuviincios crucea suferinței. În perioada în care Mănăstirea Sâmbăta a fost desființată de autorități, părintele a fost nevoit să părăsească așezământul, dar nu și lucrarea sa duhovnicească.

Discreţia şi simplitatea i-au definit întreaga viaţă

A continuat să slujească în diferite parohii și mănăstiri din țară, întotdeauna cu acea dis­creție și simplitate care l-au definit întreaga viață. Nu a vorbit niciodată despre suferințele sale, nici despre greutățile întâmpinate. În tăcere, și-a dus crucea, încredințându-se cu totul voii lui Dumnezeu. Și în mijlocul necazurilor el a știut să rămână o prezență liniștitoare pentru cei din jur, un izvor de pace și de bine­cuvântare.

După căderea regimului comunist, părintele s-a retras la Mănăstirea Brâncoveanu, acolo unde și-a petrecut ultimul an de viață în rugăciune și în liniște. În ziua de 20 decembrie 1990 a trecut la cele veșnice, lăsând în urma sa o moștenire duhovnicească care continuă să rodească în sufletele celor care l-au cunoscut sau care auziseră despre el.

Mormântul său de la Sâmbăta de Sus a devenit loc de pelerinaj, un spațiu unde mulți credincioși vin să se roage, să ceară ajutor, dar și să mulțumească pentru binefacerile primite. Din simplitatea vieții sale, din răbdarea sa și din nevoința ascunsă, Sfântul Serafim a devenit un model de urmat pentru monahi, pentru preoții de mir, pentru arhierei, dar și pentru toți creștinii care doresc să-și trăiască viața întru lumina lui Hristos.

Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în zilele de 11 și 12 iulie 2024, Cuviosul Serafim de la Sâmbăta a fost trecut în rândul sfinților, fiind cinstit cu numele de Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus. Ziua sa de prăznuire a fost așezată la data de 20 decembrie, ca un semn că Dumnezeu a binecuvântat poporul nostru cu încă un mijlocitor, un rugător și cu un părinte duhovnicesc care veghează din ceruri asupra tuturor celor care îl cheamă cu credință.

Viața sa, plină de răbdare, de tăcere binecuvântată și de dragoste necondiționată pentru Dumnezeu și pentru oameni, rămâne o chemare pentru noi toți. Într-o lume adesea grăbită și lipsită de pace, Sfântul Serafim ne arată calea întoarcerii la liniște, la rugăciune, la răbdarea care rodește fericirea cea veșnică. El ne învață că, indiferent de vremurile pe care le trăim, sufletul care se încredințează cu totul lui Dumnezeu va afla mântuirea.

Astăzi, când cinstim amintirea și rugăciunile sale, să ne aducem aminte de îndemnul permanent al vieții lui: să trăim în Hristos, să ne rugăm neîncetat și să păstrăm în inimă nădejdea că fiecare cruce purtată cu smerenie devine o treaptă spre Înviere.