Sfântul Cuvios Sofian de la Antim, între suferința Crucii și bucuria Învierii

Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim (1912-2002) este unul dintre Părinții sfinți și înțelepți care au viețuit pe meleagurile noastre în secolul XX și în zorii secolului XXI, luminând și îmbo­gățind prin viața, virtuțile, slujirile, predicile și realizările sale artistice atât sufletele creștinilor din Biserica Ortodoxă, cât și cultura română. Întreaga sa viață, consacrată slujirii lui Dumnezeu și oamenilor, a reflectat dorința sa de răstignire față de păcat și înviere cu Domnul Hristos, a Cărui față a căutat-o neîncetat prin lucrarea mistică de rugător și a zugrăvit-o prin lucrarea misionară de iconar de suflete.

Personalitate cuceritoare prin lumina lină a înțe­lepciunii sale blânde și iubitoare, dar și autoritare, a trăirii vieții lui Hristos, în Hristos și cu Hristos Cel răstignit și înviat, Părintele Sofian a împletit, precum ocrotitorul său smerit și erudit, Sfântul Antim Ivireanul, rugăciunea și acțiunea, nevoința ascetică, studiul și filantropia, cultul Bisericii și cultura neamului românesc.

Din mila și rânduiala lui Dumnezeu, l-am întâlnit pe Părintele Sofian, l-am privit și l-am ascultat de aproape în obștea Mănăstirii Antim vreme de șase ani, zi de zi, bucurându-mă de prezența, lumina, liniștea, cuvintele (mângâietoare sau mustrătoare), gesturile și binecuvântările sale. De multe ori aveam senzația trăirii unei epifanii taborice sau a unui dialog cu unii dintre bătrânii frumoși din Pateric și Filocalie. Niciodată nu-și etala propriile reușite și virtuți, dar recunoșteam în mișcările sale experiența autentică a celui care L-a iubit pe Mântuitorul Hristos cu toată ființa, care s-a lepădat de sine și L-a urmat pe Domnul purtându-și crucea în fiecare zi. Și nu puține i-au fost încercările cre­dinței, mai ales în vremea de­ten­ției, dar pe toate le-a trecut Părintele cu răbdare, curaj și demnitate, povara crucii fiindu-i ușu­ra­tă de Însuși Domnul, Care-l însoțea și-l întărea tainic mereu cu cuvintele: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. (...) Și iată că Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 11, 29 și 28, 20). Rugăciunea inimii și cugetarea la cuvintele Domnului îi asigurau hrana cea înțelegătoare, „pâinea cea spre ființă” (Matei 6, 11), pe care ne îndemna și pe noi s-o cerem de la Dumnezeu.

Părintele Sofian L-a iubit pe Domnul Iisus Hristos, iubind și Crucea Lui, suprema dovadă a iubirii Lui jertfelnice față de oameni. Sfânta Cruce este puterea infinită a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și ea ne dovedește iubirea smerită și milostivă infinită a Sfintei Treimi față de noi, oamenii, iubire care a biruit păcatul, moartea și pe diavol. Numai Iisus Hristos, Care a înfruntat experiența morții din iubire chiar pentru cei care-L urăsc și batjocoresc, înfrânându-Și orice dorință spre pedepsire, a arătat că iubirea Lui e mai puternică decât moartea și nonsensul, adică este Dumnezeu Cel Viu și Adevărat, mai presus de orice constrângere, limitare și frică. De aceea, Hristos a și înviat din morți, El fiind „învierea și viața” (Ioan 11, 25).

Crucea este, așadar, Altarul de jertfă, semnul, puterea și slava Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea o cinstim cu evlavie și prețuire ca pe cel mai scump obiect și simbol al Bisericii, sfințit pentru veșnicie de Însuși Domnul prin preacurat Sângele Său. Și de aceea preoții fac toate gesturile sfințitoa­re ale binecuvântărilor în semnul Crucii, amintind și arătând iubirea infinită a lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) și Care iubește lumea așa de mult „încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Mărturisindu-ne credința dreaptă în Domnul Hristos și rugându-ne Lui cu smerenie și dragoste, ne însemnăm și noi cu semnul Crucii, mai ales că nu toți ne putem atinge de Lemnul cel sfințit și de viață dătător ca să primim binecuvântarea și puterea Mântuitorului „care-i vindeca pe toți” (Luca 6, 19). Cu această „putere de sus” (Luca 24, 49) întăriți fiind, putem și noi urma lui Hristos pe calea crucii personale până la jertfa de sine, confirmând prin fapte bune credința și învierea noastră întru El.

Iată ce ne învaţă Sfântul Cuvios Sofian în una dintre predicile sale: „Privind Sfânta Cruce așa cum este aici, și cum este în biserici, în fața sfântului altar, ea ne aduce aminte întotdeauna de Iisus Hristos Cel răstignit și înviat, de la Care i s-a transmis și cinstea și sfințenia și puterea. De aceea, când ne închinăm ei și când o cinstim cu evlavie, cinstim și ne închinăm, de fapt, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe ea și a sfințit-o cu scump și prea sfânt Sângele Său. Acest sânge nevinovat, sfânt și dumnezeiesc, a sfințit Crucea pentru totdeauna. Fără îndoială că este o singură Cruce pe care a fost Iisus răstignit, însă ea poartă același semn și se identifică mereu cu istorica și Sfânta Cruce de pe Golgota. Astfel, unealta rușinoasă de execuție pe care se răstigneau cei mai mari făcători de rele până atunci, înainte de venirea Mântuitorului în lume, din clipa răstignirii Sale pe Cruce devine altarul pe care S-a jertfit Dumnezeul întrupat, steagul de biruință al creștinătății și obiectul sfânt și mântuitor pentru orice suflet creștin. În același timp, Crucea devine semnul distinctiv al Mântuitorului Hristos, purtat pe aureola din jurul capului, cum îl vedem și aici în icoană. Și, să știți, frați creștini, că orice icoană a Mântuitorului Hristos poartă nimbul însemnat de cruce. Numai Fiul are această cruce pe aureolă, pentru că numai El a pătimit pe Cruce pentru mântuirea neamului omenesc. De aceea, este semnul lui Hristos Sfânta Cruce și la a doua venire a Mântuitorului Hristos pe norii cerului, cum spune Hristos Însuși: va apărea mai întâi semnul Fiului Omului, Sfânta Cruce înconjurată de îngeri” (cf. Matei, cap. 24).

Dar Părintele Sofian și-a iubit și crucea personală, de creștin, de monah, de pictor bisericesc și de păstor duhovnicesc, asumându-și nevoin­țele ascetice de bunăvoie, suferințele bolilor fără de voie și întristările prigoanelor de nevoie ca mijloace terapeutice prin care Dumnezeu, în pedagogia Lui atotînțeleaptă, l-a vindecat de patimi și l-a adus mai aproape de El. Pe toți, monahi, clerici și mireni, Părintele Sofian ne îndemna prin cuvinte de învățătură, dar mai ales prin exemplul personal, să ne iubim crucea și să nu ne rușinăm de ea, să ne ostenim cu râvnă, iubindu-L și chemându-L în ajutor pe Însuși Domnul Iisus Hristos, Care este împreună cu noi mereu pe calea mântuirii. Astfel, am putut vedea, cu simțirea unei taine adânci, cum în ultimele luni ale vieții sale pământești, Părintele Sofian s-a înălțat cu răbdare pe crucea neputințelor vârstei și a suferințelor bolilor, dându-și sufletul în mâinile atotțiitoare ale Mântuitorului Hristos în chiar ziua praznicului împărătesc al Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie 2002). A fost ultima minune pe care Dumnezeu a împlinit-o cu robul Lui în viața sa pământească și prima minune din viața sa cerească, Sfântul Cuvios Părinte Arhimandrit Sofian intrând în bucuria Domnului său Iisus Hristos, a Maicii Domnului și a tuturor sfinților și îngerilor.