Sfântul Dumitru Stăniloae și soția, Maria, modele de smerenie și discreție în naturalețea unei vieți simple de familie

Prin modul său de a redefini spiritualitatea și teologia într-o cheie existențială și integrală, în afirmarea legăturii reale „Dumnezeu-Cosmos-Om”, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae a dorit să contribuie la depășirea unei anumite distanțe dintre viața eclesială și monahală, pe de o parte, și viața laică, pe de altă parte, dar a vrut, de asemenea, să contribuie la depășirea răcelii unui anumit concepționism teologic care vicia lumea eclesiastică și care nu putea spune mare lucru omului secolului XX, dar care avea nevoie mai degrabă de o atestare „practică” a credinței în Iisus Hristos. 

În teologia Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, „Biserica trebuie să demonstreze puterea creștinismului nu doar cu argumente pur teoretice, ci și cu fapte. Tot ceea ce a spus Iisus Hristos trebuie să fie pus în practică. El nu a dat o concepție de viață, ci un mod de a trăi. El a spus să ne iubim unii pe alții pentru că Dumnezeu este iubire, iubire infinită. Acesta este fundamentul credinței creștine. Din acest motiv, oamenii trebuie să se întoarcă la creștinism. Preoții și liderii Bisericii trebuie să devină sfinți trăind pentru alții [...]. Cred că Ortodoxia are această posibilitate, pentru că se bazează pe Evanghelie și pe Sfinții Părinți. Filosofiile sunt reci. Chiar și scolastica este rece, prea rațională, îl separă pe Dumnezeu și lumea. Ortodoxia are un simț al misterului și misterul este Dumnezeu, iar Dumnezeu este în noi”.

Astfel, dacă pătrundem concret în adâncul personalității și al spiritualității familiei Sfântului Dumitru Stăniloae, putem sublinia în mod deosebit smerenia și discreția care le-au caracterizat întreaga viață. Aceste virtuți nu erau prezente în cei doi soți ca niște atitudini exterioare, ci izvorau dintr-o viață interioară autentică, nutrită prin rugăciune și dintr-o înțe­legere profundă a omului și a lui Dumnezeu.

Soție și mamă exemplară

Alături de părintele Dumitru a stat Maria, o femeie credincioasă, soție și mamă exemplară, dar și o bunică blândă și afectuoasă. Maria este descrisă drept tovarășa de viață cu o forță uimitoare, partenera complementară, capabilă să întregească cu talentele ei multele daruri pe care le avea părintele Dumitru ­Stăniloae. Ea l-a îndemnat pe Sfântul Dumitru să nu-și abandoneze niciodată intuițiile, să nu se oprească niciodată din scris, să nu-și neglijeze niciodată misiunea de preot și teolog, să nu se teamă niciodată de truda unei misiuni frumoase, dar cu sigu­ranță și foarte solicitante.

O lumină deosebită asupra acestei dimensiuni ne este oferită de unicul lor nepot, Dumitru ­Horia Ionescu, care a avut o relație strânsă și de lungă durată cu bunicii săi. În mărturiile sale, acesta subliniază că puterea Sfântului Dumitru și a Mariei nu provenea din voința personală, ci dintr-o credință profundă și dintr-un dialog constant cu Dumnezeu. Rugăciunea era pentru ei o expresie vie a credinței, o formă de comuniune discretă și continuă cu Divinitatea. Ajutorul Domnului era pentru ei o constantă, o evidență, nu o no­țiune teoretică, ci experiență vie, folositoare și tămăduitoare. Credeau în Dumnezeu cu adevărat, cereau ajutorul Lui cu smerenie și din tot sufletul. Astfel credința lor era trăită fără vreo îndoială și cu întreg curajul lor.

Binele trăit ca normalitate

De asemenea, fiica Sfântului Dumitru, Lidia, oferă în amintirile ei imaginea unei familii în care binele se trăia ca o normalitate, nu precum ceva excep­țional. Lidia evocă o atmosferă familială foarte simplă, în care credința se exprima în mod natural, fără ostentație, și în care discreția era modul firesc de a trăi dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele. Pentru Lidia, această „normalitate a binelui” era punctul de întâlnire dintre Dumnezeu și lume, dintre viața duhovnicească și viața de zi cu zi, dintre familiaritate și sfințenie. În mărturiile fiicei Lidia și ale nepotului Horia putem vedea, încă o dată, cât de importantă a fost pentru Sfântul Dumitru experiența credinței trăite în satul său natal, un mic sat de munte, Vlădeni, unde încă din copilărie a învățat valoarea rela­țiilor simple și autentice și armonia cu natura ca forme de comuniune cu Creatorul.

Cu adevărat, așa cum mărturisesc mulți dintre cei care i-au cunoscut, ei iubeau rugăciunea mai mult decât orice altă realitate, deoarece în ea găseau bucuria dialogului cu Iisus și cu Tatăl, precum și capacitatea de a iubi, lăsându-se mereu că­lăuziți de Duhul Sfânt. Viața împărtășită cu atâtea rude și prieteni la Vlădeni l-a învățat pe Sfântul Dumitru un mod simplu de a fi în lume; l-a învățat să trăiască cu seninătate, fără conflicte, profund ancorat în realitatea concretă și, în același timp, orientat către viața duhovnicească. Această experiență a fost atât de importantă încât i-a rămas credincios de-a lungul întregii sale existențe, asumându-și un stil de viață delicat și adânc duhovnicesc, în care smerenia era sursă de putere, iar discreția, semnul unei credințe autentice. Prin această atitudine, el a oferit un model viu de viață creștină, în care rugăciunea, dragostea și comuniunea frățească izvorăsc dintr-o inimă curată și tăcută.

Un „teolog-țăran”

Sfântul Dumitru se considera adesea pe sine un „teolog-țăran”. Părintele Francesco Strazzari, care l-a întâlnit de mai multe ori pe părintele Dumitru și pe ospitaliera sa soție, Maria, la locuința lor din București, amintește o reflecție particulară, care poate fi rezumată în cele spuse până acum:

„Sunt un țăran-teolog. Părin­ții mei mi-au dat credința. [...] trebuie să ne întoarcem la sat, unde oamenii trăiesc natura, unde se simt în comuniune cu creația și cu Creatorul. În sat toată lumea merge la biserică, toată lumea se întâlnește în biserică, se roagă împreună și, când pleacă, există fraternitate.

Având în vedere că a fost unul dintre cei mai mari teologi orto­docși ai secolului al XX-lea, expresia pare puțin neobișnuită, dar lasă să se înțeleagă foarte bine cât de mult dorea Sfântul Dumitru să păstreze o legătură vie cu spiritualitatea satului, cu viața simplă și cu poporul credincios, fără a se simți mai presus de nimeni. În această atitudine, el dezvoltă o teologie contemplativă și orientată spre frumusețea duhovnicească, dar și o teologie a comuniunii, capabilă să învețe de la Sfânta Treime secretul dialogului, al relației și al unității, în care omul este chemat să devină sfânt participând la harul divin, într-o viață ancorată în rugăciune, dragoste și smerenie. Prin urmare, pentru Sfântul Dumitru, studiul și predarea teologiei nu erau o practică intelectuală, ci un mod de a înțe­lege mai bine cum să trăiești o viață în cunoașterea lui Dumnezeu și, de aici, în pace interioară, delicatețe și comuniune”.

Studiul teologiei îi deschisese inima Sfântului Dumitru spre a înțelege că Dumnezeul nostru nu este singurătate absolută, ci comuniune desăvârșită. El este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Trei Persoane unite prin Iubire. Sfântul Dumitru înțelesese că doar iubirea trinitară ne învață că fiecare dintre noi se poate descoperi pe sine doar prin relația cu Dumnezeu și cu aproapele, doar prin dăruirea de sine, așa cum se întâmplă în viața trinitară, în care fiecare Persoană este un dar pentru celelalte.

În acel context simplu și firesc de la Vlădeni, era indicată o cale de urmat care nu putea fi abando­nată, fie și numai pentru încărcă­tura ei existențială și rela­țională. De fapt, Sfântul Dumitru Stăniloae, deși recunoaște că depli­nă­tatea vieții umane și creș­tine se naște doar pe baza unei rugăciuni intense și angajante și a unei iubiri trăite până la extrem (și nu doar ca ființă binevoitoare între cei dragi), nu se va despărți nicio­dată de trăsăturile inspiratoare și călăuzitoare ale contextului social de la Vlădeni, ca și cum acesta (pe drept sau pe nedrept) ar fi întrupat, mai mult decât alte contexte, trăsăturile distinctive ale adevăratei socie­tăți creștine și umane.

Prin aceasta, se poate presupune că, pentru Sfântul Dumitru, viața creștină, ca și rugăciunea, teologia și spiritualitatea, nu erau realități asupra cărora să se speculeze intelectual, ci rea­lități care trebuie trăite, așa cum a înțeles foarte bine la vârsta de 23 de ani și și-a păstrat această convingere de-a lungul întregii sale vieți: „Frecventam Biserica cu un sentiment diferit, trăind Liturghia și simțind prezența lui Hristos. Am citit cărți de teologie [...] care mi-au permis să învăț cum să trăiesc în Hristos”.

Din aceste cuvinte înțelegem cum nici o realitate care aparține lui Dumnezeu nu poate fi reductibilă la un concept, la un intelectualism lipsit de viață, întrucât Dumnezeu este Viață și este Dumnezeul vieții. La o privire mai atentă, atașamentul ideal al Sf. Stăniloae față de modelul comunitar al satului se află în succesiunea trinomului: rugăciune - fraternitate - armonie cu întreaga creație. Pentru el, omul, armonizându-se cu creația, trebuie să caute o rugăciune autentică cu Creatorul său, pentru că din rugăciunea autentică se naște o viață de familie autentică și, de asemenea, o frățietate autentică, trăită cu toți, fără excluderi, în cadrul unei Biserici care se simte parte a poporului. În această fraternitate autentică rezidă taina unei Biserici „întrupate”, o Biserică care „trăiește” în mijlocul oamenilor simpli, care aparține întregului popor, care este un tot unitar cu poporul creștin al lui Dumnezeu.

Modele vii de sfințenie discretă

Prin mărturiile celor care l-au cunoscut și prin însăși opera sa, Sfântul Dumitru, dar și soția sa, Maria, se conturează ca modele vii de sfințenie discretă, de gândire care se naște din inimă, ca expresie a unei credințe simple și smerite, trăită într-un context de relații autentice, incluzând toate realitățile create, în care era firesc să descoperi reflecția Creatorului.

Această reflectare a lui Dumnezeu era înțeleasă în familia Stăniloae, însă nu doar într-o formă subiectivă, personală, interioară, ci în legătură cu aceeași expe­riență spirituală trăită de oamenii cu care se împărtășea frumusețea vieții. Într-adevăr, în acest context, alături de soția preoteasă, Sfântul Părinte Dumitru înțelege că Dumnezeu nu este experimentat doar în creație, în viața liturgică a Bisericii, în expresivitatea tradițiilor religioase, ci și în rela­țiile interpersonale autentice, în care Iisus Hristos iubește să fie prezent, mai ales când acestea sunt terenul pe care înflorește unitatea umană și comuniunea dintre persoane.