Sfântul Efrem Sirul, poetul pocăinţei
Poet bisericesc neîntrecut, monah desăvârşit şi slujitor răbdător, Sfântul Cuvios Efrem Sirul, pe care-l prăznuim în data de 28 ianuarie, este foarte aproape de noi, prin descrierea celor mai fine mişcări ale sufletului.
Această stea strălucitoare a Bisericii a apărut pe cerul Răsăritului în Nisibe (Siria de astăzi) la începutul secolului IV. Tatăl lui era preot păgân şi l-a alungat pe copilul lui de acasă, pentru că avea compasiune faţă de creştini. Tânărul a fost ajutat atunci de Episcopul Iacob, care l-a îndrumat pe Efrem în rugăciune şi meditaţie la cuvântul lui Dumnezeu. Studiul Scripturii a aprins în inima lui Efrem o flacără care l-a făcut să se îndepărteze de deşertăciunea şi grijile acestei lumi şi să se înalţe cu sufletul către fericirea cea cerească. Sfântul Efrem avea o curăţie a sufletului şi a trupului care depăşea posibilităţile umane obişnuite. Această curăţie îi permitea să aibă stăpânire asupra tuturor mişcărilor duhovniceşti, nelăsând vreun gând rău să se încuibeze sau să-i apară în suflet. Asemenea Apostolilor, Cuviosul Efrem nu avea nici o avere, luptând zi şi noapte cu foamea şi somnul. Toate acestea erau încununate de o smerenie deosebită, de darul inimii zdrobite şi al lacrimilor de pocăinţă. Sfântul îşi plângea propriile păcate şi păcatele oamenilor. Lecturarea învăţăturilor Sfântului Efrem despre zdrobirea inimii şi despre Judecata de Apoi nu poate lăsa indiferentă nici chiar o inimă împietrită. Multe generaţii de creştini au simţit aproape de suflet operele Sfântului Efrem, mai ales „Cele şapte plânsuri“.
La scurt timp după botez, în vârstă de 20 de ani, Cuviosul Efrem a fugit de lume, ca să fie împreună cu Dumnezeu, în linişte. Mergea din loc în loc, pentru a fi de folos şi celorlalţi. Aşa a ajuns în Edesa, unde a trăit câţiva ani, după care s-a întors în pustie. După ce a auzit despre virtuţile deosebite ale Sfântului Vasile cel Mare, a avut şi o vedenie cu acesta, care era asemenea unui stâlp de foc care lega cerul de pământ. A mers în Capadocia şi l-a cunoscut pe marele Vasile, iar acesta l-a hirotonit diacon.
În acele vremuri Roma lupta împotriva perşilor (338-387), iar perşii au început să-i persecute groaznic pe creştini. Ca să-şi ajute fraţii în suferinţă, Sfântul Efrem s-a întors în patrie, la Nisibe. El le slujea tuturor, fiind un adevărat diacon, asemenea lui Hristos. Din smerenie, a refuzat să fie hirotonit preot. Atunci când cetatea Nisibe a fost asediată de perşi, doar rugăciunile Sfântului Iacob Persul (pomenit pe 13 ianuarie) şi ale Sfântului Efrem au făcut-o să reziste. Totuşi, după război, Nisibe a revenit părţii persane. Sfântul Efrem a plecat atunci la Edesa, unde a trăit ultimii zece ani din viaţa pământească.
Sfântul Efrem a predat la şcoala din Edesa, dezvoltând principiile tradiţiei exegetice stabilite de Sfântul Iacob la Nisibe. În aceeaşi perioadă, el a scris cele mai multe dintre minunatele sale opere, în care cunoaşterea lui Dumnezeu şi a învăţăturii de credinţă este înfrumuseţată de vălul preţios al unui limbaj poetic inegalabil. Se consideră că Sfântul Efrem ar fi scris mai mult de trei milioane de versuri în limba siriacă. Scrierile sale conţin tâlcuiri la aproape toate cărţile Scripturii, cuvinte împotriva ereziilor, imne despre rai, feciorie, marile taine din viaţa Mântuitorului şi praznicele de peste an. Unele din acestea au fost traduse de curând şi în limba română. Mare parte din aceste imne au intrat în cărţile de cult ale Bisericii Siriene, care îl numeşte pe Sfântul Efrem „liră a Sfântului Duh“ şi mare învăţător al lumii. Alte opere ale sale au ajuns până la noi şi în limba greacă. Acestea sunt cuvinte despre zdrobirea inimii, asceză şi virtuţile monahale.
Spre a-l cunoaşte pe Sfântul Efrem mai îndeaproape, redăm în continuare spre lectură câteva cuvinte de folos din scrierile cuviosului.
Despre ascultare
Un frate i-a spus altui frate: „Avva mi-a poruncit să merg la brutăria din sat şi să fac pâine pentru fraţii din mănăstire, însă oamenii de acolo sunt lumeşti, vorbesc ce nu se cuvine şi nu-mi va folosi să aud unele ca acestea. De ce trebuie aşa ceva?“ Fratele i-a răspuns: „Nu ai văzut tu oare copiii şi cum învaţă aceştia, fiecare pentru el, în caietul lui, şi nu pentru altul, ştiind că îi vor spune învăţătorului tema pe care au învăţat-o ei, şi nu alţii? Iar dacă vor începe să te biruiască patimile, să ţii minte cele spuse: Toate să le încercaţi, ţineţi cele bune! (I Tesaloniceni 5, 20) („Despre cum se dobândeşte virtutea smereniei“).
„Adu-ţi aminte neîncetat de moarte şi de mormânt“
Să ştii şi că dracii se tem de tăcere, post, priveghere, abstinenţă, smerenie, rugăciune, lacrimi şi alte virtuţi ale monahului. Dacă vrei ca Dumnezeu să-ţi dăruiască lacrimi, zdrobirea inimii şi despătimire, adu-ţi aminte neîncetat de moarte şi de mormânt. („Despre cele opt gânduri păcătoase“)
Aşadar, dacă şi dracii recunosc, fără voia lor, că sunt neputincioşi în faţa smereniei şi chiar se tem de aceasta, atunci de ce nu luăm în seamă această virtute? („Răspunsuri la întrebări“)
Împotriva vorbirii de rău
Fericit şi de trei ori fericit este cel care nu şi-a spurcat limba cu vorbirea de rău a aproapelui; cel care nu şi-a spurcat inima cu limba, ci înţelege că noi toţi suntem sub pedeapsă; cel care nu se bucură de vorbirea de rău, ci urăşte această patimă. Pentru că cel care nu vorbeşte de rău pe aproapele, s-a păstrat fără prihană. Acesta nu se împiedică şi cugetul lui nu este spurcat. Cel care alungă duhul vorbirii de rău nu va mai fi aproape de oamenii răi şi va birui legiuni de demoni. Cel care nu a vorbit de rău pe aproapele, a dobândit o comoară care nu-i poate fi furată. Cel care nu vorbeşte de rău a evitat uciderea de fraţi şi alţii nu-l vor vorbi pe el de rău. Cel care nu este prins de duhul vorbelor rele a cunoscut cu adevărat că el însuşi este om trupesc şi s-a păzit de orice pată. Cel care nu este în cârdăşie cu vorbitorul de rele va fi împreună locuitor cu îngerii. Cel care nu şi-a otrăvit urechile şi limba cu cuvinte urâte, acela are buzele lui pline de roadele Duhului Sfânt. De aceea, cu adevărat ferice de omul care s-a ferit de vorbirea de rău. („Cuvânt despre virtuţi şi patimi“)
Despre răbdare
Fericit este, fraţilor, acela care a dobândit răbdarea, pentru că răbdarea are nădejde, „iar nădejdea nu se ruşinează“ (Romani 5, 5). Cu adevărat fericit şi de trei ori fericit este cel care are răbdare. Fiindcă „cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui“ (Matei 10, 22). Şi ce este mai bun decât această făgăduinţă? „Bun este Domnul; loc de scăpare în zi de strâmtorare, şi pe cei ce se încred în El îi ştie! (Naum 1, 7). Dar cât preţuieşte răbdarea, fraţilor? Ori şi pentru aceasta trebuie să vă zic un cuvânt, spre încredinţare? Răbdarea nu poate fi singură, ci împreună cu multe alte virtuţi. Cel care are răbdarea dobândeşte orice fel de virtute. În necazuri, se bucură; în nevoi, nu cârteşte; în ispite, se minunează. Este oricând gata să facă ascultare. Este înfrumuseţat cu îndelunga răbdare şi plin de dragoste. Jignirilor le răspunde cu binecuvântare. În certuri, păzeşte pacea; în tăcere îşi arată bărbăţia; în cântări de psalmi nu este leneş; este oricând gata să postească; la rugăciune este răbdător; în fapte îşi arată tăria; este direct în răspunsuri şi supus în porunci; în viaţă e osârduitor; în ajutorarea aproapelui este primul; în convorbire e atrăgător; în viaţa de chinovie e plăcut; în sfătuiri e ca dulceaţa; în privegheri nu se supără; în grija pentru străini e săritor; în ajutarea neputincioşilor e foarte atent; în situaţii dificile sare primul ajutor; în gânduri e cu trezvie şi bun în orice faptă. Căci unul ca acesta este înfrumuseţat de orice faptă bună. Cine a dobândit răbdarea, acela a dobândit şi nădejdea şi cu îndrăzneală va striga către Domnul: «Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine»“ (Psalmi 39, 2). („Cuvânt despre virtuţi şi patimi“)