Sfântul Ierarh Nicolae - hagiografie și iconografie
Deși nu a fost martirizat pentru credință, nu a lăsat scrieri teologice și învățăturile sale nu au fost folosite în disputele primelor veacuri creștine, iar viața sa era mai degrabă necunoscută înainte de secolul al 9-lea, Sfântul Nicolae se bucură de o cinstire asemeni celei arătate vestiților ierarhi ai veacului al 4-lea: îi sunt închinate numeroase biserici, are o iconografie și o imnografie bogate, iar scrierile privind viața și minunile sale adaugă până astăzi noi fapte, vindecări și mijlociri pentru cei care îi cer ajutorul.
Cea mai timpurie relatare despre Sfântul Nicolae este cea cunoscută sub numele Praxis de Stratelatis, scrierea unui anonim grec, datată undeva între secolele V-VI; potrivit acesteia, ierarhul Nicolae mijlocește pentru ca trei generali condamnați pe nedrept să fie iertați, arătându-li-se în vis împăratului Constantin și lui Avlavie, eparhul cetății în care cei trei zăceau în închisoare.
În secolul al VI-lea, sursele literare mai amintesc despre o sărbătoare în cinstea sfântului, care se ținea în cetatea lui de origine, Mira, și tot de atunci se păstrează mențiuni despre o biserică închinată Sfântului Nicolae în Constantinopol, situată dincolo de zidurile Vlahernelor, undeva pe malul Cornului de Aur, locaș pe care împăratul Justinian l-ar fi refăcut după un cutremur petrecut în 529.
Mărturiile privind cultul sfântului în secolele al VII-lea și al VIII-lea sunt puține, este menționată o biserică și se pare că tot de atunci datează prima sa reprezentare pe o monedă; un condac în cinstea lui îi este atribuit Sf. Teodor Studitul. Din secolul al IX-lea, însă, cultul Sfântului Nicolae se răspândește în capitala Imperiului Bizantin. Cea dintâi biografie completă a ierarhului Mirelor datează din prima jumătate a secolului al IX-lea și îi aparține lui Mihail arhimandritul, probabil viețuitor în aceeași obște a studiților. Ea adună surse timpurii și tradiția orală, reținând câteva episoade care circulau independent înainte, relatări care arată faptele de milostenie ale ierarhului Nicolae (precum povestirea despre cele trei fete pe care tatăl lor, copleșit de sărăcie, voia „să le dea la desfrânare”), ori risipirea capiștilor idolești și potolirea furtunii pe mare. Din a doua jumătate a secolului al IX-lea, figura Sfântului Nicolae capătă deja o importanță considerabilă. Numeroase encomioane și imnuri (precum ale Sf. Iosif Imnograful) îi sunt dedicate, amintind de minunile sale. Spre sfârșitul secolului are loc un fenomen neobișnuit, pe care cercetătorii s-au străduit să îl deslușească: episoade din viața unui sfânt omonim, Nicolae al Sionului, încep să fie introduse în viața Episcopului Mirelor, dând scrierilor despre el o mai mare varietate și trezind un larg interes (vezi: Gustav Anrich Hagios Nikolaos, vol. 1-2, Leipzig-Berlin, 1913-1917 și Ihor Ševcenko, Nancy Patterson Ševcenko, The Life of St. Nicholas of Sion, Brookline MA: Hellenic College Press, 1984). Aceasta deoarece în perioada de tăcere a surselor s-au păstrat mult mai multe informații despre acest Nicolae, care a trăit în secolul al VI-lea, a fost egumen al Mănăstirii Sion, aflată nu departe de Mira, și a ajuns Episcop de Pinara, o localitate situată în vestul Liciei. Viața sa a fost scrisă imediat după 564, anul morții sale, probabil de un monah din Mănăstirea Sionului, și a consemnat o serie de minuni, vindecări, izbăviri de duhuri necurate, potolirea furtunii pe mare și salvarea cetății de la foamete, prin rugăciunile lui. Pentru faptele sale a fost numit Episcop al Pinarei către sfârșitul vieții, nu înainte de a face o călătorie în Țara Sfântă. Cele două tradiții literare ale celor doi Nicolae sunt contopite înainte de secolul al IX-lea, rezultând o singură biografie, păstrată sub numele Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. În timp, nucleului stabilit în secolul al IX-lea i s-au adăugat o serie de povestiri populare, cu rol edificator, despre nașterea sa minunată, copilăria și faptele sale de milostenie, despre vindecările și mărturisirea credinței, în materialul adunat și revizuit de Simeon Metafrastul, în secolul al X-lea, fiind consemnată biografia lui standard. Ea a fost suportul narativ pentru iconografia Sfântului Nicolae; episoade din viața scrisă de arhimandritul Mihail, din cea a Episcopului Nicolae al Sionului (devenit, în relatarea lui Simeon Metafrastul, „moșul său, cel ce a zidit Mănăstirea Sionului”), precum călătoria la Ierusalim, plecarea în pustie, întoarcerea în mijlocul poporului, ca urmare a unui glas venit de sus, ori relatări hagiografice comune, precum alegerea ca arhiereu prin descoperire dumnezeiască, mutarea sfântului la Domnul, procesiunea cu sfintele moaște și tămăduirile petrecute la mormântul său s-au constituit în tot atâtea teme care au definit ciclul iconografic al ierarhului Nicolae.
Iconografia între portretul tip și ciclul hagiografic
Primele reprezentări ale ierarhului Mirelor datează de la începutul secolului al IX-lea, când biografia lui era deja alcătuită și circula în manuscrise. Pe cutia din email cloisonne care adăpostea lemnul Sfintei Cruci, Fieschi Morgan Stauroteca, păstrată la Muzeul Metropolitan din New York, Sfântul Nicolae apare alături de alți ierarhi ai Bisericii într-un portret bust tip de ierarh, cu barbă și omofor, lipsit însă de orice particularitate fizionomică, asemeni celorlalte portrete de sfinți, diferențiați doar prin inscripții. Într-un alt portret timpuriu, îl vedem în picioare, cu Evanghelia în mână, făcând gestul binecuvântării; pe fundal se văd zidurile cetății Mira, iar la picioarele lui stau doi bărbați prosternați, este fila miniată a unui manuscris bogat decorat, cunoscut sub numele „Biblia lui Leon” (Vat. Reg. Gr. 1, f. 3r), un codice realizat în secolul al X-lea, la comanda unui aristocrat bizantin, Leon. Portretul sfântului ierarh îl întâlnim apoi în mozaicurile păstrate în Grecia (la Hosios Lucas și Dafni), în Serbia (la Sf. Sofia din Ohrid) și în Rusia (la Sf. Sofia din Kiev). Din momentul în care hagiografia lui este deplin conturată, cu detalii narative bogate și îi sunt dedicate biserici, cultul său cunoaște o răspândire în întreg imperiul și încep să apară icoanele și ansamblurile murale cu scene din viață (o inventariere a acestora pentru perioada bizantină la: Nancy Patterson Ševcenko, The Life of St Nicholas in Byzantine Art, Torino, 1981).
Prima icoană cu scene hagiografice care stabilește iconografia sfântului este cea păstrată la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai, pictată în secolul al XI-lea. I-au urmat numeroase alte icoane, care au descris în imagini viața ierarhului Nicolae, dezvăluind aleasa lui putere de mijlocitor.
În ciclul complet, prima scenă este nașterea, însoțită de prima îmbăiere. Urmează scene cu Nicolae copil, deprinzând cititul. Consacrarea lui ca episcop este uneori precedată de hirotonia ca diacon și ca preot, marcând cele mai importante momente din slujirea sa. Uneori o scenă este dedicată ierarhului celebrând Liturghia. Apoi iconarul selectează din multele minuni și tămăduiri pe care sfântul le-a făcut și încheie ciclul cu adormirea ierarhului, redată adeseori în două scene, una cu sfântul întins pe catafalc, înconjurat de cei care au venit să-l conducă pe ultimul drum, într-o redactare ce sugerează slujba de înmormântare prin prezența cădelnițelor, a sfeșnicelor și a făcliilor, și o a doua, cu procesiunea prin oraș a mulțimii ce însoțește trupul sfântului spre locul de îngropare.
Sunt icoane sau ansambluri murale târzii care rețin și episodul mutării moaștelor sale, fapt petrecut în anul 1087, după cum consemnează cronicile latine, când negustori din Apus au ajuns la Mira și, găsind orașul aproape părăsit de frica raidurilor arabe și biserica ce-i adăpostea sfintele moaște păzită doar de câțiva monahi, i-au luat racla și au dus-o cu ei la Bari, în Italia, ridicând acolo o biserică în cinstea ierarhului Nicolae. Acest moment marchează începutul cultului său în Apus, dar cinstirea lui continuă în Bizanț. Îl întâlnim, de exemplu, în ilustrația unui prețios manuscris din secolul al XII-lea al Cronicii lui Ioan Skylitzes (Maritensis 26.2, f. 209r), care relatează cum i s-a arătat în vis mai-marelui orfelinatelor din capitala imperiului, Ioan Orfanotropos, fratele împăratului Mihail al IV-lea, pentru a-l îndemna să facă o călătorie la Mira, unde să se închine sfintelor sale relicve pentru a fi vindecat de boala de care suferea. Odată vindecat, Ioan dăruiește bisericii închinate sfântului mulțime de daruri și ridică în semn de recunoștință un zid împrejurul cetății Mira.
Episoadele surprinse în ciclurile cu scene din viață sunt bogate, luate din diferitele versiuni (atât răsăritene, cât și apusene) ale vieții sfântului, din consemnări ale faptelor și minunilor care au circulat de-a lungul veacurilor sporindu-i popularitatea. Dintre multele minuni atribuite sfântului sunt alese predilect salvarea fetelor sărace, izbăvirea celor trei bărbați condamnați pe nedrept, distrugerea capiștei idolești și salvarea celor aflați pe mare în mijlocul furtunii, dar sunt icoane care introduc și vindecări și izbăviri de duhuri necurate ce au loc la mormântul său ori minuni ce se petrec după moartea lui, prin intervenția sa neașteptată.
În ceea ce privește portretul sfântului, tipologia lui nu era definită înainte de secolul al XI-lea, când începe să fie pictat și în absida Altarului în șirul ierarhilor. De atunci este redat cu părul scurt, fruntea înaltă, cu barba rotundă și veșminte arhierești. În icoanele-portret apare însoțit de figurile bust ale Mântuitorului și Maicii Domului, care țin în mâini o Evanghelie, respectiv un omofor. Iconografia face referire la o legendă, repovestită prima dată în Vita compilata (sec. al IX-lea sau al X-lea), potrivit căreia Iisus Hristos și Maica Domnului înșiși au mijlocit pentru ca Sfântul Nicolae să primească arhieria și i-au adus însemnele rangului său. Această intercesiune miraculoasă nu o găsim în scenele care alcătuiesc ciclul biografic, însă apare frecvent în icoanele în care este redat doar portretul Sfântului Nicolae. E posibil ca semnificația originară să se fi pierdut și ulterior să fie propusă o nouă interpretare. În secolul al XIV-lea, într-un text latin, apare o nouă legendă potrivit căreia Nicolae ar fi fost prezent la Sinodul I de la Niceea. Fermitatea reacției sale față de Arie, pe care îl pălmuiește mustrându-l pentru necredința sa, i-a nemulțumit pe ceilalți episcopi, care hotărăsc să-l coboare pe Nicolae din cinul arhieresc și să-l trimită la închisoare. Iisus Hristos și Maica Domnului au fost, dimpotrivă, impresionați de apărarea cu vitejie a credinței ortodoxe și l-au vizitat pe Nicolae în închisoare, aducându-i însemnele episcopale și reînvestindu-l în demnitatea de arhiereu. Episodul cu pălmuirea lui Arie apare doar în icoane postbizantine și se întemeiază pe această sursă târzie, de proveniență apuseană, participarea Sfântului Nicolae la Sinod nefiind menționată în nici una din listele timpurii privind episcopii prezenți la Niceea în 325.
Reprezentarea frecventă a Sfântului Nicolae în icoane și în fresce, numeroasele biserici care îi sunt închinate, prezența lui în rândul marilor Părinți ai Bisericii, pictați în absida Altarului (el care nu este un autor de scrieri teologice), se datorează calității lui de mare făcător de minuni. Așa l-a cinstit de-a lungul secolelor Biserica Răsăritului, dar și cea a Apusului, dând prin operele de artă cu care zugravi, iconari, dar și alți artiști l-au înfățișat, o mare răspândire cultului său, independent de ceea ce este legendă sau împrumut din alte surse în viața sa atât de dăruită cu harul facerii de minuni.