Sfântul Ierarh Nifon, păstor al Bizanţului şi al Ungrovlahiei
Între personalităţile eclesiastice de seamă din Răsăritul creştin care au poposit în Ţara Românească după căderea Bizanţului sub turci se numără şi fostul patriarh al Constantinopolului, Nifon. Venirea lui în Ungro-Vlahia, pe când aici domnea Radu-Vodă, a însemnat o revigorare a vieţii bisericeşti în general şi a mănăstirilor de la noi. Dacă Radu cel Mare a făcut greşeala de a-l prigoni, Neagoe Basarab a adus moaştele Sfântului în ţară, pentru ca voievodul muntean să primească iertarea marelui ierarh grec. Acestea se află la Catedrala mitropolitană din Craiova. Întrucât anul acesta se împlinesc 500 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, moaştele Sfântului Ierarh Nifon sunt aduse la Iaşi, la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, spre închinare.
Primind din botez numele de Nicolae, viitorul patriarh al Constantinopolului, Nifon, s-a născut în provincia Peloponez din sudul Greciei prin anii 1435-1440. Părinţii lui, Manuel şi Maria, oameni bogaţi, de neam grec au fost o perioadă în slujba despotului Gheorghe Brancovici al Serbiei. Tânărul Nicolae era de mic foarte înţelept. „Avea atâta dar la învăţătură, încât în puţină vreme întrecu pe toţi cei ce erau de seama lui“, spunea biograful său, Gavril Protul. După ce a deprins cunoaşterea limbilor greceşti şi slavoneşti de la monahii cărturari Ioasaf şi Zaharia, Nicolae a fost călugărit sub numele Nifon, primind apoi şi hirotonia întru diacon. Ajuns la Dyrachium, în Albania, ieromonahul Nifon a rămas un timp la curtea conducătorului albanez Skanderbeg, apoi s-a mutat la mănăstirea Maicii Domnului din Ohrida. Dar nici aici nu a zăbovit multă vreme, ci, „pentru învăţătura smereniei“, a plecat în muntele Athonului, la Mănăstirea Dionisiu, unde „s-a făcut decât toţi mai mic şi toată ascultarea cu dragoste o împlinea, încât a ieşit în toate laturile lauda bunătăţilor acestui monah“.
Poveţele arhiereului Nifon
În 1483, întâmplându-se ca mitropolitul Tesalonicului să treacă la cele veşnice, Nifon a fost chemat să primească cinstea arhieriei, deşi pentru „frica greutăţii şi slava deşartă a acestei lumi“ refuzase această slujbă. Ca arhipăstor al Tesalonicului nu a stat decât trei ani, în care, aprins cu râvna cea bună spre învăţătură, îndemna pe toţi la păzirea rânduielilor lăsate de Sfinţii Părinţi, la ferirea de nedreptăţi şi nevoirea în săvârşirea Sfintei Liturghii. „Milostenia să nu lipsească de la voi; de-a pururea să daţi din destul şi neoprit către săraci, către văduve, către cei neputernici şi străini, către cei din temniţe şi cei flămânzi. Să vă feriţi de toate spurcăciunile şi vicleşugurile, ca să fie cu voi toată sfinţirea…“, acestea erau poveţele pe care, neobosit, ierarhul Nifon le dădea păstoriţilor săi.
Dar nu peste mult timp, murind patriarhul Simeon al Constantinopolului, pe scaunul lui a venit mitropolitul Tesalonicului.
Ca patriarh ecumenic, Nifon a avut o păstorie zbuciumată. Îndepărtat din tronul arhieresc de două ori, prima dată în 1488, de către sultanul Baiazid al II-lea (1481-1512), iar a doua oară, zece ani mai târziu, după ce fusese reales ca patriarh în 1496, Nifon va sta exilat până în 1503 la Adrianopol, când domnitorul Radu cel Mare cere îngăduinţa Porţii să îl aducă în Ţara Românească.
Aşa a ajuns în Valahia primul dintre numeroşii patriarhi răsăriteni pe care istoria bisericească i-a consemnat de-a lungul timpului.
Fii tată şi păstor mie şi tuturor oamenilor…
În capitala Ungro-Vlahiei, fostul patriarh ecumenic a convocat un sinod unde s-au adunat toţi egumenii mănăstirilor din ţară şi tot clirosul Bisericii, dimpreună cu mireni şi cu toţi boierii. Radu-Vodă i-a încredinţat conducerea Bisericii şi i-a spus: „Eu să domnesc, iar tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să fii tată şi păstor mie şi tuturor oamenilor şi solitor la Dumnezeu.“
Cu prilejul acesta, Nifon a hotărât un program de reorganizare a vieţii bisericeşti. „Grăind din pravilă şi din lege despre tocmirea Bisericii şi despre dumnezeieştile slujbe, cum menţionează biograful Gavril Protul, arhiereul grec îi învăţa pe toţi din Sfânta Scriptură şi îi adăpa cu apa milei credinţei celei adevărate“, hirotonind şi doi episcopi.
„Izvor curăţitor al trupului şi al sufletului“
Dar, nu după mult timp, a ajuns la neînţelegeri cu Radu-Vodă, nerăbdând pizmaşul diavol faptele şi învăţăturile folositoare de suflet ale fericitului Nifon, domnitorul izgonindu-l din ţară pentru că nu a îngăduit căsătoria surorii acestuia cu un boier moldovean, deoarece era contrar canoanelor. Însă, dumnezeiescul Nifon a lăsat în urmă toate, ca unul ce-şi pune nădejdea în Domnul, după cum zice proorocul: „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământul lor“ (Ps. 145, 3-4), şi astfel iată că s-a îngrijit Dumnezeu de el şi un fiu de boieri, Neagoe, ce era mai mare peste vânători îi aducea hrană, iar Sfântul îl întărea în învăţătură.
Radu-Vodă, care încă îl mai pizmuia, i-a făcut chemare-n taină, încercând să-l amăgească să se întoarcă, dar Sfântul a părăsit ţara în anul 1505, stabilindu-se la Mănăstirea Vatoped, în Sfântul Munte Athos, „unde, îndată auzind, mulţi veneau la dânsul cu osârdie, ca la un izvor curăţitor al trupului şi al sufletului“.
A botezat în Hristos peste 4.000 de păgâni
Şi, la mai bine de un an de când locuia pe acele meleaguri, simţind Nifon că i se apropie obştescul sfârşit, a luat pe unul din fraţii ucenici ai lui cu el, a trecut muntele şi a poposit la Mănăstirea Dionisiu unde a şi rămas, postind şi „ostenindu-se fără de preget, încât se minunau fraţii de smerenia şi nevoinţa lui“. Pe mulţi i-a scos chiar din gura diavolului, învăţându-i, zicându-le: „Amar, fraţilor şi părinţilor, celuia ce-l va afla moartea nepocăit, că-n iad nu există pocăinţă“! Astfel a botezat mai mult de 4000 de suflete, păgâni mulţi venind la credinţa cea adevărată.
La 11 august 1508 a proslăvit Dumnezeu pe dreptmăritorul Său, semănând plângere şi tânguială fără de mângâiere în rândul fraţilor, care vărsau lacrimi pentru părintele şi învăţătorul lor.
În acest timp, a murit şi Radu, care după ce plecase Sfântul în Munte a căzut răpus de-o boală groaznică şi cumplită. Trupul lui Radu Vodă a fost aşezat în Mănăstirea Dealu, ctitorită de acesta.
Moartea lui a creat prilej de gâlceavă, boierii neputându-se hotărî pe cine vor pune domn. Apoi s-au perindat în ţară doi domni, Mihnea şi Vlad Vodă care au atras asupra lor mânia Domnului şi au fost ucişi, până în anul 1512, când Neagoe Basarab, care se îngrijise de Nifon în perioada neînţelegerilor cu Radu cel Mare, „cu vrerea lui Dumnezeu“ a fost ales domn de către norod.
Iertarea lui Radu cel Mare
Şi venindu-i în cuget gând bun şi dumnezeiesc lui Neagoe-Vodă, a trimis din boierii săi cei credincioşi cu scrisori la Muntele Athos ca să aducă moaştele Părintelui Nifon Patriarhul, ca să îndrepte greşeala lui Radu-Vodă. Sosind aceştia la egumenul mănăstirii, au luat binecuvântare să dezgroape moaştele Sfântului şi, adunându-se toţi, le-au pus într-un sicriu de lemn şi le-au sărutat, mulţumind lui Dumnezeu că i-a învrednicit de aşa privelişte, zicând: „Fericită pomenirea ta, Nifon, îndreptătorul părinţilor şi învăţătorul a toată lumea“! Aici se arată şi primele minuni ale sfântului, când mulţi călugări s-au vindecat de suferinţele în care erau. După care au plecat, fiind trimis cu ei şi Mitropolitul Neofit, „om ales şi sfânt, asemănându-se părinţilor celor mai de demult“.
Sosind în Ţara Românească au fost întâmpinaţi cu mare sobor de către Neagoe, care a sărutat cu cinste sfintele moaşte, strângând racla în braţe. Apoi, s-a închinat tot norodul creştin şi au dus sicriul în cinstita Mănăstire Dealu, punându-le deasupra mormântului lui Radu-Vodă şi au făcut slujbă toată noaptea.
Voind Dumnezeu să arate marea Lui milostivire şi puterea de iertare a Sfântului Nifon, spre sfârşitul Utreniei s-a arătat domnitorului Neagoe acestea: „s-au rupt scoabele cele de fier şi acoperământul Radului-Vodă şi degrabă s-a spart marmura mormântului şi s-a arătat trupul acestuia groaznic şi întunecat, mirosind urât. S-a deschis şi sicriul cu moaştele Sfântului şi a izvorât de la dânsul izvor de apă care a spălat trupul voievodului, arătându-l luminat. Apoi toate încuietorile şi pietrele s-au închis ca şi mai înainte“, după cum spune Gavril Protul.
După aceea şi mai mare minune s-a petrecut, când însuşi sfinţia sa i s-a arătat aşa cum i se închipuise şi i-a dezvăluit pe un anume boier care, cu vicleşug, trecuse pe sfintele sale moaşte fără să le sărute. Iar Neagoe-Vodă, dacă a văzut aşa, l-a chemat la sine şi l-a întrebat: „Ce va să fie aceasta, când toţi boierii şi oamenii sărută moaştele Sfântului, iar tu nu vrei să le săruţi?“ Şi îndată, cuprinzându-l frică şi cutremur, a dat slavă Sfântului Nifon, mulţumindu-i pentru milostivire. De asemenea, multe alte minuni a făcut Sfântul, fiind grabnic ajutător celor ce-l rugau, dobândind de la dânsul toată vindecarea.
Prima canonizare cunoscută la noi în ţară
Văzând voievodul Neagoe că moaştele Sfântului Nifon fac atâtea minuni, a poruncit să se facă un sicriu de argint curat, poleit cu aur, împodobit cu pietre scumpe şi gravat cu inscripţia „darul lui Neagoe Basarab“, şi punând pe sfânt acolo l-a înapoiat la Dionisiu, împreună cu Neofit mitropolitul şi cu credincioşii săi boieri.
Pentru râvna sa, călugării de acolo i-au dăruit capul şi o mână. Primindu-le Neagoe cu mare bucurie, „ca şi Moise tablele legii“ şi până să le depună într-una din ctitoriile sale le purta cu dânsul peste tot. Moaştele au fost depuse apoi cu preţuire în Mănăstirea Curtea de Argeş, după care au fost mutate, în 1949, în Biserica „Sf. Dumitru“, Catedrala Mitropoliei Craiovei, unde se află şi astăzi.
În Muntele Athos, domnitorul a zidit în cinstea Sfântului o biserică pe care a împodobit-o cu de toate, ajutând de asemenea multe alte mănăstiri din împrejurimi şi din alte ţinuturi.
Odată cu târnosirea Mănăstirii de la Argeş, ctitorită de Neagoe Basarab, a avut loc şi trecerea în rândul sfinţilor a Patriarhului Nifon, prima canonizare despre care avem cunoştinţă că s-a petrecut la noi în ţară. Tot atunci s-a stabilit ca pomenirea lui să se facă în toate Bisericile Ortodoxe la 11 august, ziua trecerii sale la cele veşnice.