Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, ocrotitorul Banatului, 70 de ani de la canonizare

Anul acesta, în ziua de 7 octombrie se vor împlini 70 de ani de la canonizarea Sfântului Iosif cel Nou, întrucât la numai 10 ani după sfințirea Catedralei Mitropolitane din Timișoara, la 6 octombrie 1946, de către Patriarhul de vrednică pomenire Nicodim Munteanu, Sfântul Banatului a fost adus de la Mănăstirea Partoș și așezat în cea mai importantă biserică a bănățenilor pentru că oamenii l-au cerut din nou, așa cum au făcut-o și în urmă cu peste 350 de ani când l-au chemat din Sfântul Munte Athos, să le fie mitropolit.

Dacă treci prin părțile Banatului, trebuie să ajungi și la Timișoara, nu pentru a afla că Timișoara este reședință de județ sau, cum i se mai spune, „capitala Banatului”, ci pentru a înțelege și a cunoaște vibrația bănățenilor, sufletul lor și trăirile lor. Aici, pe orice poartă a orașului ai intra, cu siguranță vei ajunge în centrul celei mai râvnite perle economice și culturale din vestul României, pentru că Timișoara a fost întotdeauna un oraș râvnit și apreciat. Odată ajuns în spațiul dintre Catedrala Mitropolitană și Opera Națională Română, te poți opri să vezi îndeaproape Piața Victoriei, acolo unde în decembrie 1989 peste 100.000 de oameni au stat în genunchi cu fața către catedrală, cu ochii în lacrimi și au rostit rugăciunea Tatăl nostru, după care au strigat: „Există Dumnezeu!” și „Cu noi este Dumnezeu!”, iar strigătul lor a rămas ca o mărturie a credinței lor până astăzi. Sigur, după ce tresari la acest fior al libertății și al credinței‚ te poți opri să simți aerul proaspăt din jurul „fântânii cu pești” și să asculți glasul clopotelor din Catedrala Mitropolitană, unde se roagă împreună cu noi de aproape șapte decenii Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, ocrotitorul Banatului.

Dacă am ajuns la acest moment e bine să reamintim că Sfântul Iosif s-a născut în anul 1568 în cetatea Raguza, Dubrovnicul de astăzi, numit și Veneția Estului sau cea mai cunoscută cetate de la Marea Adriatică de pe coasta Dalmației din Croația. Părinții săi, Ioan și Ecaterina, i-au pus numele de Iacob și l-au crescut cu dragoste față de Dumnezeu și de oameni, virtuți ce i-au rămas în suflet toată viața. Tatăl său era negustor, avea corabia lui și făcea comerț cu cetățile italiene și cu Imperiul Otoman. Însă, la numai 12 ani, tânărul Iacob rămâne orfan de tată, întrucât acesta s-ar fi înecat în urma unui naufragiu în apele Adriaticii. Dar mama sa, Ecaterina, evlavioasă și curată sufle­tește, îl ia pe copil și se mută la fratele ei în cetatea Ohridului, oraș în Macedonia de Nord astăzi, unde îl pune să învețe carte și unde este atras de frumusețea slujbelor și puterea rugăciunii din acest loc binecuvântat numit și Ierusalimul Balcanilor. O frumoasă tradiție spune că aici, în Ohrid, ar fi fost 365 de lăcașuri de cult, tot atâtea câte zile are un an.

Educație în duhul vechilor cazanii

La numai 15 ani, tânărul Iacob avea să primească haina monahală la mănăstirea cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Ohrid. După numai cinci ani petrecuți aici, unde își desăvâr­șește educația în duhul vechilor cazanii și al pravilelor monahale, este atras de frumusețea și bogăția spirituală a Sfântului Munte Athos și astfel ajunge pe rând la mănăstirile Pantocrator, Vatoped, Hilandar și Xiropotamu. Însă vorba despre sfințenia vieții lui ajunsese până la Constantinopol, întrucât toți știau acum despre Iosif Valahul și despre viața lui curată. Tocmai de aceea este chemat de Patriarhul Constantinopolului și i se încre­dințează stăreția Mănăstirii „Sfântul Ștefan” din Adrianopol. După şase ani se întoarce în Sfântul Munte Athos și primește conducerea Mănăstirii Cutlu­muș, veche ctitorie a voievozilor din Țara Românească (Vlaicu Vodă 1364-1374, Radu cel Mare 1495-1508 și Neagoe Basarab 1512-1521). Din acest loc a văzut credința românilor și dragostea lor față de Dumnezeu, dărnicia domnitorilor din Țările Române, dar și lupta lor pentru păstrarea credinței ortodoxe. De aceea, credem că a iubit poporul nostru și națiunea noastră românească cum nu și-ar fi imaginat cineva, motiv pentru care oamenii îl prețuiesc și îl cinstesc în zilele noastre la fel de mult.

Apoi, prin voia lui Dumnezeu, pe la anul 1650, la Mănăstirea Vatoped îl întâlnește pe bănă­țeanul Damaschin Udrea, care avea să-i devină ucenic, dascăl de limba română, secretar și mai apoi biograful său. Acest tânăr Damaschin, care era foarte învățat, știa 10 limbi, făcuse școală în Ardeal și avea gânduri de călugărie, venea de pe Valea Carașului și era fiul cneazului Alecsa Udrea, născut din neam de cneji români, la anul 1616 (cneaz în părțile Banatului la acea vreme era conducătorul unui sat sau al unei zone cu mai multe sate). Această întâlnire avea să fie providențială, că nimic nu e fără voia lui Dumnezeu în lucrarea Sa.

Au început să-l caute mai ales că era numit de monahi „doctorul Iosif”

Întrucât și în urmă cu 350 de ani și astăzi, la fel de mulți oameni din zona aceasta a Banatului mergând în Sfântul Munte Athos ca pelerini, impresionați fiind de viața monahală și de trăirea slujbelor de la miez de noapte, auziseră de monahul Iosif Valahul, de evlavia sa și mai ales de harul vindecător, au început să-l caute mai ales că era numit de monahi „doctorul Iosif”.

Un lucru este evident, că după cei peste 62 de ani de viețuire în Sfântul Munte, în anul 1650, în urma rugăciunilor credincioșilor bănățeni către Bunul Dumnezeu să le rânduiască un mitropolit cu viață curată, putem spune că ruga lor a fost împlinită. Astfel, ieromonahul Iosif este hirotonit arhiereu de către Patriarhul Partenie al II-lea și este numit Mitropolit al Timișoarei, cu încuviințarea Patriarhiei de Peci, sub jurisdicția căreia se afla din 1557 Mitropolia Timișoarei.

Sfântul Iosif, Mitropolit al Timișoarei

Ca orice drum spre o nouă misiune, nu putea fi lipsit de încercări nici drumul Sfântului Iosif spre Timișoara, tocmai de aceea la trecerea peste Dunăre cu podul plutitor în zona Palanca, aproape de lacul de argint de la Veliko Gradiște din Serbia de astăzi, trăsura cu cai în care era sfântul rămăsese stană de piatră și nu se mai urnea din loc, cu toate că birjarul făcuse tot ce i-a stat în putință. Văzând nepu­tința firii omenești și lipsa de rugăciune a celor care conduceau caii, Sfântul Iosif a mers înaintea lor, le-a făcut semnul crucii pe frunte așa cum ne-au învățat și pe noi bătrânii noștri în astfel de situații și caii l-au ascultat fără șovăire, au urcat pe podul plutitor și au trecut Dunărea cu bine. Toți câți văzuseră aceasta se minunau cum îl ascultă și animalele, se închinau cu smerenie. Apoi, ajunși în apropiere de Vârșeț, în satul Șama (Jamul Mare), s-a făcut o ceață densă, după o ploaie foarte mare cu rupere de nori și au rătăcit până în zori, nemaigăsind drumul spre Timișoara. Dar, întrucât tot ­Banatul se afla sub conducere turcească, o ceată de călăreți turci, în frunte cu aga Ismail, l-au oprit pe sfânt și l-au rugat, e mare lucru acesta, să se întoarcă la Vârșeț și să treacă prin fața casei sale, fiindcă una dintre cadâne nu poate naște și i s-a arătat în vis un înger, deoarece era creștină, că nu va putea naște până nu va trece preotul acela mare care merge spre Timișoara prin fața casei sale. Cu toate că protopopul sârb de Palanca îl judecase pe sfânt că dă ascultare unui păgân, Sfântul Iosif s-a întors și după ce a trecut prin fața casei acestuia a născut cu bine cadâna turcului. De aceea, trebuie reținute cuvintele sfântului zise atunci: „Dumnezeu Unul este în Sfânta Treime și deasupra tuturor, nimeni nu s-a învrednicit a cunoaște căile Lui, dar ascultare a-I da este dator fiecare om, indiferent prin gura cui ar vorbi Domnul”.

Cadâna asupra căreia s-a făcut minunea a fost fiica cneazului de Vărădia, sat din zona Ora­viței, pe care turcii o luaseră fără voia ei. După moartea lui Ismail, această tânără s-a întors cu fiul ei în zona Vărădiei și a botezat copilul la creștinism, cu numele de Gherasim și se pare că a îmbrăcat haină monahală, iar după unele surse ar fi ajuns chiar episcop.

Primirea în cetatea Timișoarei s-a făcut cu mare fast

Pașa Fasli, administratorul Timișoarei la acea vreme, auzind de venirea Sfântului Iosif, trimite o ceată de 50 de călăreți turci în întâmpinarea lui, lucru rar întâlnit în această perioadă. Dar surprinzător, am putea zice, acesta ar fi fost din aceeași zonă cu Sfântul Iosif și ar fi avut tot numele de Iacob în copilărie, fiind tot din ținuturile italiene de pe coasta Dalmației, dar intrând în armata turcă și-a schimbat numele, însă sufletul i-a rămas oarecum creștin. De ce spunem aceasta, întrucât primirea în cetatea Timișoarei s-a făcut cu mare fast, greu de imaginat astfel de lucruri în vremea aceea. Cu înțelepciunea pe care i-o dăduse Dumnezeu, Sfântul Iosif a răspuns cu alese cuvinte de pace bunăvoinței arătate de pașa Fasli și a spus că el și preoții din ascultarea sa vor face tot ce trebuie spre a-i da cezarului cele ce sunt ale cezarului și Lui Dumnezeu cele ce sunt ale Lui Dumnezeu. În acest alai a fost însoțit și de cei doi episcopi sufragani Antimie al Caransebeșului și Vârșețului și Sofronie al Lipovei, care au venit în întâmpinarea lui cu mulțime de clerici și credincioși.

Mare bucurie a fost în sufletul miilor de oameni care auzeau acum cuvintele Sfântului Iosif în limba română, într-o cetate stăpânită de turci de peste 100 de ani, la acea vreme. Nu mai vorbim de câți veneau să-i sărute hainele și să-i ceară ajutorul. Astfel, în drum spre reședință vindecă pe un om numit Iovan Capră, un olog țintuit în pat de 20 de ani, fapt care i-a făcut pe toți să strige pe străzi: „Sfânt este Mitropolitul nostru!”. Până și turcii se mirau și i se închinau. Instalarea Sfântului Iosif s-a făcut de sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie în anul 1650, într-o atmosferă de mare sărbătoare, cu lacrimi de bucurie și de fericire.

Pe timpul păstoririi sale, Sfântul Iosif se jertfește pe Altarul Bisericii bănățene și arde spre mântuirea păstoriților săi ca o lumânare pe Altarul lui Hristos, iar Damaschin Udrea, ucenicul său, adaugă zicând: „Vreme de trei ani a orânduit fără odihnă toate necazurile. A deschis iarăși toate bisericile, le-a înnoit și le-a zidit altele. Și a fost părinte la toți săracii și la toți bolnavii”. Această frază cuprinde aproape toată viața sfântului și nu mai are nevoie de completări.

Ocrotitor al pompierilor din România

Dar cum am putea să nu arătăm de ce este astăzi numit sfântul ocrotitor al pompierilor din România? După plecarea pașei Fasli a venit un nou conducător turc, pașa Korișanț, însă acesta a fost lipsit de înțelepciune și multe greutăți i-a făcut Sfântului Iosif, cu toate că multele minuni îl mai înduplecaseră. A venit însă un mare necaz asupra Timișoarei și flăcările au cuprins orașul chiar în ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel, când Sfântul Iosif era la Sfânta Liturghie. Când lumea fugea îngozită de urgie, Sfântul Iosif, îmbrăcat în toate odăjdiile, s-a pus pe treptele bisericii cu fruntea până la pământ și s-a cufundat în rugăciune şi îndată s-au adunat nori negri deasupra orașului care au adus o ploaie mare ce a stins tot focul, iar sfântul s-a ridicat fără să fi fost atins de un strop de ploaie. Timp de trei zile s-a retras și nu a mai ieșit din reședința lui. După aceea, când a ieșit, au văzut oamenii pe mâna lui cea stângă semnul crucii, pe dosul palmei, ca pus cu fierul roșu și strălucea ca aurul. După această minune, și pașa acesta s-a domolit și a văzut sfințenia Sfântului Iosif.

Iată de ce credem că pompierii din România l-au ales pe Sfântul Iosif ca ocrotitor și binefăcător, fapt legiferat prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din luna februarie 1997.

S-a mutat la cele cereşti în ziua Adormirii Maicii Domnului

La anul 1653 se retrage la Mănăstirea Partoș, unde a mai viețuit până la vârsta de 88 de ani, iar ca un om ales avea să treacă la Domnul în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului. Însă cu o zi înainte a chemat pe starețul mănăstirii, Nifon, și i-a spus cum să rânduiască toate, apoi i-a chemat pe toți frații călugări, și-a cerut iertare de la ei și a doua zi după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine, spre apusul soarelui, a plecat la Domnul. Clopotele bisericii celei noi au bătut singure timp de un ceas și nimeni nu le putea opri. Toți au cunoscut încă o dată, dacă mai era nevoie, că a fost cu adevărat omul lui Dumnezeu. Slujba de înmormântare s-a făcut de un sobor cu cei trei episcopi ce țineau de el: Ioachim de la Caransebeș, Isachie de la Vârșeț și Moise de la Lipova, precum și cu 21 de protopopi și 21 de preoți.

Pentru a înțelege cum a fost Sfântul Iosif la el acasă, am ­parcurs cei 58 de kilometri până la Mănăstirea Partoș, cu smerenie și emoție, ascultând pe drum troparul sfântului din slujba Vecerniei: „Din tinerețe cu totul te-ai supus Domnului, cu rugăciunile, cu ostenelile și cu postul. Pentru aceasta, văzând Dumnezeu nevoințele tale, arhiereu și păstor Bisericii Sale te-a rânduit și după moarte în cetele sfinților te-a sălășluit. Sfinte Părinte Iosif, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască iertare de păcate, celor ce cu credință și cu dragoste săvârșim sfântă pomenirea ta”.

Ajunși la Mănăstirea Partoș, una dintre cele mai vechi mănăstiri din Banat, care se află la mai puțin de 2 kilometri de granița cu Serbia, ne-am adus aminte de cuvintele Părintelui nostru Mitropolit Ioan al Banatului, care spunea așa de frumos într-o predică: „Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Iosif să stea de strajă la fruntariile țării noastre”, nu de alta, dar așa simți când vezi indicatoarele ce marchează linia de frontieră, iar între ele icoana Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș. Aici am găsit nu doar casa Sfântului Iosif, ci și liniștea de sub nucul bătrân în care se aud, printre trilurile păsărilor ce te întâmpină cu atâta bucurie, șoaptele călugărilor de odinioară adunați în jurul vechii biserici care adăpostește mormântul Sfântului Iosif. La piatra mormântului nu te poți apropia decât lăsând genunchii jos, pe covorul țesut nu din fire de in, ci din fire de istorie, de pe lespezile vechi de sute de ani, „oglindite în razele blânde ale soarelui ce pătrunde în urma ta după deschiderea ușii, pe icoana ce străjuiește deasupra mormântului”. Așa ți se pare că, într-o clipă, sub icoana Sfântului Iosif, toată grija cea lumească te-a părăsit, nu mai ești încărcat de nimic altceva, decât de gândul cum ar trebui să te rogi mai bine.

Starețul mănăstirii, preacuviosul părinte arhimandrit Simeon Stana, un monah plin de bunăvoință și de vrednică slujire în casa sfântului, ne-a spus că „Mănăstirea Partoșului a rămas un reper pentru viața duhovnicească a multor creștini din părțile Banatului și din întreaga țară. Aici găsesc alinare, mângâiere și nădejde în Dumnezeu prin rugăciunile Sfântului Iosif, dovadă fiind minunile pe care le-a săvârșit de-a lungul secolelor. De aceea, eu cred că oricine vine la mănăstire, dacă are credință, se va întâlni într-un fel sau altul și cu Sfântul Iosif, pentru că atunci când îi cauți pe sfinți, ei nu se vor ascunde de tine”.

Tânărul care așteaptă vremea să îmbrace haina monahală

Tot la Partoș, un tânăr frate de mănăstire, Răzvan Camciuc, student în anul I la specializarea Teologie Pastorală de la Facultatea de Litere, Istorie, Filosofie și Teologie din Timișoara, care ne-a surprins prin smerenia arătată, ne-a mărturisit că a venit aici datorită rugăciunilor Sfântului Iosif de a se continua viața monahală de la Mănăstirea Partoș și că el nu caută stări deosebite, ci că dorește să mențină dorul după Dumnezeu, relația cu Dumnezeu ca și Sfântul Iosif și așteaptă vremea să îmbrace haina monahală, dacă va fi voia Domnului.

După acest scurt popas la mănăstire, ne-am îndreptat pașii către Catedrala Mitropolitană din Timișoara, cu recunoștință, la racla Sfântului Iosif, care se scoate în procesiune la slujba de priveghere ce se oficiază în catedrală, în fiecare an în ziua de 14 septembrie, întrucât în ziua următoare, adică în 15 septembrie, se face pomenirea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș la care participă mii de credincioși veniți din toată țara.

Văzând Părintele Mitropolit Ioan al Banatului cele mărturisite în cronicile vremii despre viața plină de sfințenie și fapte bune săvârșite de Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, a rostit din adâncul inimii aceste cuvinte de mulțumire aduse Preasfintei Treimi pentru darul care l-a făcut credincioșilor din Banat, zicând: „Atât de mult i-a iubit Dumnezeu pe bănățeni, încât le-a dat un mitropolit sfânt”.

De aceea, putem spune că „Sfântul Iosif a rămas în cetatea Timișoarei să șteargă atâtea lacrimi, să vindece pe mai departe pe cei în suferință, să întărească familii, să nu-i uite pe săraci și să-i ajute pe toți cei care au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu”.