Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvios iubitor al Preasfintei Treimi
Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte astăzi pe unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi din istoria frământată a apărării dreptei credinţe, Cuviosul Maxim Mărturisitorul. El a fost un mare teolog ortodox, dar şi un monah desăvârşit, trăitor al rugăciunii, care cu „învăţăturile sale pe toţi i-a luminat”.
Sinteza importanţei cinstirii lui în Ortodoxie ne-o oferă condacul zilei în glasul al 8-lea: „Pe marele Maxim, iubitorul Treimii, pe cel ce a propovăduit în chip lămurit dumnezeiasca credinţă, şi ne-a învăţat să credem că Hristos este în două firi şi cu două voinţe şi lucrări, întru cântări credincioşii să-l cinstim, precum se cuvine, strigând: Bucură-te, propovăduitorule al credinţei”. Din acest text liturgic înţelegem importanţa Cuviosului Maxim pentru dreapta credinţă şi mai ales pentru mărturisirea ortodoxă a teologiei hristologice. El este farul de lumină al dreptei credinţe în veacul al 7-lea, cel care s-a sacrificat pentru apărarea Ortodoxiei.
„Conştient de faptul că alterarea dreptei credinţe produce urmări grave şi în planul dreptei vieţuiri, periclitându-se astfel câştigarea mântuirii, Sfântul Maxim a apărat aproape singur ortodoxia dogmei hristologice calcedoniene, ameninţată în vremea sa de ereziile monoenergistă şi monotelită”, după cum arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în Cuvântul-înainte la volumul 2 al Filocaliei, dedicat, alături de volumul 3 din această amplă culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, Cuviosului Maxim Mărturisitorul. Vreme de trei decenii el a luptat atât cu puterea imperială, cât şi cu adepţii monotelismului din Biserică pentru a arăta că atunci când e pusă în discuţie dreapta credinţă nu pot exista compromisuri de dragul unei soluţii în plan politic, ci afirmarea adevărului dogmatic al Bisericii este fundamental pentru mântuire.
Acest mare învăţător al dreptei credinţe şi podoabă a monahilor s-a născut în 580 într-o familie ilustră din capitala imperială Constantinopol. Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu o inteligenţă deosebită şi cu aptitudini excepţionale pentru filosofare. El a fost format în structura de gândire a civilizaţiei bizantine, în care teologia ocupa un loc central. După absolvirea studiilor urmează o carieră politică la Curtea imperială din Constantinopol. Când Heraclie devine împărat în anul 610 îl numeşte pe Sfântul Maxim la conducerea cancelariei imperiale, datorită valorii lui intelectuale excepţionale. În momentul acela el era unul dintre cei mai importanţi omeni din imperiu, însă acest lucru nu l-a determinat să renunţe la adevărata sa dorinţă de a urma calea „adevăratei filosofii”, adică trăirea monahală. După trei ani la conducerea cancelariei imperiale, părăseşte această importantă poziţie socială şi devine călugăr la mănăstirea din Chrysopolis închinată Maicii Domnului, care se afla pe ţărmul asiatic al Bosforului, în faţa Constantinopului aflat pe ţărmul european.
„Pregătit în mod admirabil pentru lupta duhovnicească prin cugetarea la Sfânta Scriptură şi studiul Sfinţilor Părinţi, Sfântul Maxim a înaintat degrabă pe scara virtuţilor care duce la fericita liniştire. Îşi hrănea mintea prin rugăciune, ridicându-se lin spre înălţimile contemplării. În liniştea chiliei sale, aplecat asupra adâncului inimii sale, sfântul privea în sine marea taină a mântuirii noastre...” (ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul-Vieţile Sfinţilor, luna ianuarie). După 10 ani petrecuţi în isihie, Sfântul Maxim urmat de ucenicul său Anastasie s-au stabilit în Mănăstirea Sfântului Gheorghe din Cizic, unde cuviosul a început să redacteze primele sale lucrări.
În anul 626 în urma invaziei avarilor şi perşilor asupra Bizanţului mulţi monahi au fost constrânşi să-şi părăsească vetrele monahale. Chiar dacă bizantinii cu ajutorul Maicii Domnului i-au respins pe invadatorii de lângă Constantinopol, Sfântul Maxim a fost nevoit să se adăpostească în insula Creta, un loc sigur în acele vremuri grele prin care trecea Imperiul bizantin. Aici începe lupta lui pentru apărarea dreptei credinţe în faţa teologilor monofiziţi. Itinerarul său în lupta de apărare a Ortodoxiei a urmat cu o vreme petrecută în insula Cipru, iar apoi ajunge în nordul Africii în Cartagina. Aici în anul 632 îl cunoaşte pe Sfântul Sofronie, care trăia în mănăstirea de la Eukrata alături de mai mulţi monahi refugiaţi din Ţara Sfântă invadată atunci de perşi. Împreună cu el aprofundează teologia ortodoxă hristologică şi se alătură lui în lupta împotriva monotelismului.
Sfântul Sofronie se afla atunci în fruntea celor care luptau împotriva acestei erezii apărute ca un compromis între Bizanţ şi creştinii monofiziţi din imperiu. El a mers la Patriarhul Cyrus al Alexandriei Egiptului şi i-a arătat greşelile teologice ale compromisului monotelit. Pentru a evita o confruntare deschisă l-a trimis la Patriarhul Serghie al Constantinopolului. După mai multe polemici care nu au avut un rezultat concret, Sfântului Sofronie i s-a interzis să mai vorbească pe acest subiect. El se întoarce în Ţara Sfântă eliberat de ocupaţia persană, unde este primit ca un mare apărător al Ortdoxiei şi este ales Patriarh al Ierusalimului. Chiar atunci arabii mulsumani au invadat Palestina profitând de slăbirea puterii bizantine după deceniile de luptă cu perşii. În timpul păstoririi sale arabii devin stăpâni ai Ierusalimului. El moare în anul 638 la scurt timp după ce arabii au preluat Sfânta Cetate a Ierusalimului.
Cel care devine liderul luptei ortodoxe împotriva monotelismului este Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul. Cu toate că împăratul Heraclie a interzis orice discuţie asupra acestei dispute teologice Sfântul Maxim a continuat să combată public erezia monotelită. În această perioadă, Cuviosul Maxim este mintea cea mai strălucită a teologiei creştine, care a aprofundat tematica hristologică ce a marcat istoria sinodalităţii ecumenice de până la el.
Sfântul Maxim „arată tuturor ceea ce întrevăzuse prin experienţa rugăciunii şi a contemplării, întemeind doctrina îndumnezeirii omului pe teologia Întrupării. Nici un alt Părinte al Bisericii nu se aplecase până atunci atât de îndeaproape asupra libertăţii umane şi a unirii omului cu Dumnezeu, în Persoana lui Hristos, precum şi la sfinţi. Datorită Sfântului Maxim doctrina ortodoxă a Întrupării este expusă în mod desăvârşit...” (ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul-Vieţile Sfinţilor, luna ianuarie).
După moartea Patriarhului Serghie ajunge pe tronul ecumenic de la Constantinopol un mare promotor al noii erezii, şi anume Pyrus. Înainte de moartea sa împăratul Heraclie îşi dă seama de greşeala pe care a făcut-o promovând acest compromis teologic. În momentul succesiunii imperiale, Pyrus cade în dizgraţie şi se refugiază în nordul Africii. Aici la Cartagina polemizează cu Sfântul Maxim, care l-a determinat prin argumentaţia sa teologică impecabilă să recunoască eroarea în care se afla prin susţinerea ereziei monotelite.
Urmaşul lui Heraclie, împăratul Constant al 2-lea a dat un nou decret imperial (Typos), prin care interzicea creştinilor să vorbească dacă în Hristos sunt una sau două lucrări și voințe. Sfântul Maxim a continuat să apere şi să vestească tuturor dreapta credinţă hristologică şi să vădească greşelile monotelismului. În anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat și adus la Constantinopol, unde este condamnat şi exilat în anul 655 la Bizya din Tracia. O nouă audiere în același an la Bizya are ca urmare trimiterea lui în Perberis. În anul 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere. Pentru că nu a dorit să respecte decretul imperial i s-a tăiat limba și mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul de credinţă, nici cu graiul, nici în scris. Este exilat în țara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, în îndepărtatul Caucaz unde moare la data de 13 august 662 la vârsta de 82 de ani. Biserica îl cinsteşte prin cuvintele imnografului inspirat: „Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Sfinte Părinte Maxim, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre” (Troparul Sfântului Maxim).