Sfântul român care a odrăslit în Pustia Hozevei

Dragostea pentru Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț, care şi-a încheiat vieţuirea pământească în mănăstirea din Pustia Hozevei, a intrat foarte repede în inimile românilor ortodocşi, care îl cinstesc fie acasă, în bisericile care îi sunt închinate din ce în ce mai mult, fie la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ din Hozeva, acolo unde sălăşluiesc cinstitele sale moaşte. Odată cu descoperirea minunată a moaştelor Sfântului Ioan, darurile lui Dumnezeu pentru cei care îi urmează cuviosului în smerenie şi rugăciune nu încetează să se reverse.

De cele mai multe ori, atunci când ne gândim la un sfânt, avem tendinţa să hiperbolizăm viaţa acestuia, plasând-o undeva între cer şi pământ. Şi aceasta mai mult pentru a ne scuza micimea sufletelor noastre care nu vor în nici un fel să semene cu cele ale sfinţilor. Sfântul Ioan, cu numele de familie Iacob, a fost atât de smerit în întreaga sa vieţuire, încât cerul i se potriveşte de minune. Ascultările lui simple, greutăţile cu care s-a confruntat în Ţara Sfântă, atunci când a condus Așezământul Românesc de la Iordan, precum şi nevoinţa ­deosebită din Schitul „Sfânta Ana“ al mănăstirii din Pustiul Hozevei, i-au cizelat sufletul atât de mult, încât drumul acestuia spre Împărăţia lui Dumnezeu se întrezărea încă din această viaţă. Atunci când i-a apărut ucenicului său în vis, la două decenii după mutarea la Domnul, acesta a făcut ascultare imediat, cunoscând sfinţenia părintelui său duhovnicesc şi contribuind decisiv la descoperirea cinstitelor moaşte ale noului cuvios.

Mulţi români care merg în pelerinaje în Ţara Sfântă îşi doresc să vadă şi Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul, acolo unde a vieţuit în asprime Sfântul Ioan, care venise la Locurile Sfinte de tânăr, la scurt timp după ce fusese tuns monah la Mănăstirea Neamţ. În mănăstirea de metanie, fratele Ioan petrecuse puţin: un an înainte de armată şi un an după armată, împlinind ascultările de bibliotecar şi infirmier. Aceste două ascultări l-au ajutat mai târziu să aibă preocupări cărturăreşti, el traducând din scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru că în Ţara Sfântă a învăţat repede limba greacă, dar şi scriind poezii pentru sufletele ostoite de greutatea patimilor şi derutate de mulţimea grijilor lumeşti.

Născut în 1913, în zona Dorohoiului şi primind numele de Ilie în botez, viitorul monah Ioan a rămas orfan de ambii părinţi până la vârsta de 3 ani, fiind crescut apoi de bunica Maria şi de unchiul Alecu. Despre dorul pe care l-a avut tot timpul bunica de fiul ei, pierit în război, Sfântul Ioan chiar a scris o poezie frumoasă, în care aminteşte următoarele: „Macsin, când a plecat de-acasă, / Mai mult ca toate m-a rugat / Să fiu ca mamă şi părinte / Pentru micuţul lui băiat! / Mereu aştept cu nerăbdare / Să vie dânsul din „rezbel”/ Să văd ca „demobilizaţii” / Nu spun nimica despre el. / Mă uit în zare totdeauna / Şi uneori mai stau la drum, / Având aşa închipuirea / Că poate vine el acum.” La 19 ani s-a dus la mănăstire, iar în 1936, după ce a fost tuns monah, a ales să plece, împreună cu alţi doi călugări nemţeni, din Constanţa, cu vaporul, spre Locurile Sfinte, unde avea să rămână întreaga viaţă. A vieţuit timp de zece ani la Mănăstirea Sfântului Sava din Betleem. Aici a făcut cele mai simple ascultări, plin de smerenie, pentru care l-a şi înălţat Dumnezeu mai târziu: a făcut prescuri, a făcut curăţenie, a tras clopotul pentru slujbă şi a ajutat la infirmeria aşezământului. ­Înainte de război a fost timp de aproape un an în pustia din apropierea Mării Moarte, vestitul Qumran, iar în timpul războiului a fost chiar arestat o perioadă, împreună cu alţi monahi din Ţara Sfântă, vieţuind într-un lagăr special pe Muntele Măslinilor. În 1947 a fost hirotonit diacon şi apoi preot, primind ascultarea să îngrijească de Schitul Sfântului Ioan de la râul Iordan. Acolo a reuşit să primenească biserica schitului şi chiliile şi, timp de cinci ani, să săvârşească slujbe în limba română. În 1952 se retrage, împreună cu ucenicul său Ioanichie Pârâială, la Mănăstirea Sfântului Gheorghe din Pustiul Hozeva şi ultimii ani din viaţă îi petrece în peştera Chiliei „Sfânta Ana“. Cei şapte ani petrecuţi aici au fost într-o asceză desăvârşită, pentru că urca pe o scară spre peşteră şi nu primea pe nimeni. Împletea rugăciunea cu traduceri din Părinţi şi compunerea versurilor, dintre care multe sunt astăzi în volume dedicate. În noaptea de 4 spre 5 august a anului 1960 s-a mutat la Domnul şi a fost înmormântat în peştera unde se nevoise. Peste două decenii, în chip minunat, trupul său a fost descoperit nestri­căcios, plin de mireasmă bine-plăcută şi astfel toţi au cunoscut că ieroschimonahul Ioan a fost învrednicit de Dumnezeu să fie casnic al Său, sfânt şi rugător pentru creştinii care plutesc încă pe marea învolburată a vieţii. Aflarea moaştelor sale s-a petrecut în ziua de 8 august 1980. La scurt timp, pe 15 august, cinstitele sale moaşte au fost mutate în biserica Mănăstirii Sfântului Gheorghe, unde se află şi în ziua de astăzi.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proclamarea canonizării Sfântului Ioan Iacob în anul 1992, iar Patriarhia Ierusalimului a proclamat canonizarea lui anul acesta, în data de 31 ianuarie. Data de pomenire a Sfântului Ioan Iacob este pe 5 august, ziua în care s-a mutat la Domnul.

După canonizarea sfântului în Biserica Ortodoxă Română, la Mănăstirea Neamţ, unde a avut metania cuviosul Ioan, a fost zidită o nouă biserică, dedicată Seminarului Teologic „Veniamin Costachi”, care îl are ca ocrotitor ceresc pe Sfântul Ioan Iacob. Biserica a fost zidită la îndemnul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, slujba de sfinţire a locului fiind săvârşită în data de 5 august 1994 de către Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, aflat atunci în vizită în România. De asemenea, odată cu trecerea anilor, multe alte biserici au primit ca al doilea hram pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, avându-l ca ocrotitor şi rugător fierbinte înaintea Tronului Preasfintei Treimi.