Alexandru Mironescu: „Învierea, sărbătoarea de fiecare clipă a Vieții”

Precum o fântână din care, pe măsură ce-o consumi, apa acesteia se împrospătează și devine mai curată, mai vie, tot astfel și potențialul de Duh al scrierilor câtorva dintre membrii emblematici ai Rugului Aprins. În completarea meditațiilor anterioare la Sfânta Înviere, publicate în Ziarul Lumina (30 aprilie 2024, respectiv, 23 aprilie 2025), semnate de profesorul Alexandru Mironescu, alăturăm mai jos alte câteva. Și acestea sunt, inevitabil, rodul anilor de închisoare, acolo unde - precum nenumărați martiri și mărturisitori aruncați în temnițele comuniste - prezența nemijlocită a Mântuitorului și Învierea au fost trăite deplin.

„Miracolul creștin e tocmai afirmarea Învierii, a durabilității, a stăruinței veșnice a Persoanei, a Omului. Învierea, în fond, nu este mai de neînțeles decât Nașterea, dar cu aceasta din urmă suntem mai familiarizați. S-a născut omul, a putut să se nască Omul! Nu e ceva extraordinar? - fabulos de extraordinar -, cu toate evoluțiile și cu toate maimuțele!

Gândiți-vă: de ce a trebuit să se nască omul? - trebuie, logic vorbind, să existe o explicație, o motivație. Pe cel care mi-ar da un răspuns cuprinzător la toate uimirile și nedumeririle, [alt răspuns] decât creștinismul, l-aș urma numaidecât fără șovăire. M-am gândit mult, îndrăznesc să spun cu toată competența pe care o poate avea cel mai avizat dintre noi, de aceea și spun cu hotărâre: nu există un alt răspuns mai complet, mai cuprinzător decât acela pe care îl dă creștinismul la întrebările fundamentale ale minții omenești. De aceea și mă gândesc aici, solidar cu afirmația că omul acesta, nimicul acesta, e purtătorul unei nobleți, al unui geniu fără egal, purtătorul sensurilor existenței...

Le composé humain!, [Alcătuirea umană!] ce fericită expresie pentru minunea care este omul! Le composé humain! - formulă de sinteză, de sinergie, de sudură a unor elemente atât de eterogene. Aceasta e religia, intuiția, adeziunea, nu numai intelectuală, ci integrală, cu mintea și cu inima, o participare existențială la realități, într-un fel ciudate și paradoxale. Le composé humain! - amestec, sudat și interpenetrabil de elemente firești și suprafirești, de neant și veșnicie, de lup și de Simfonia IX, de asasin și de mucenic, de hulitor și de apostol, de blasfemare și de înduioșare pentru o gâză, ce stupiditate și extaz în fața creațiilor și a galaxiilor!

Religia nu este o speculație, ca filosofia, ci e aderarea la supremele uimiri, la sublimele înțelegeri, care ne pătrund. E posibilă atunci viața fără Dumnezeu? - fără înțelegerea a ceea ce este în profunzimile ei viața? Dar cum să spun eu aici că acesta nu e lirism, ci un mod propriu, fără a fi singurul negreșit, de a vorbi despre ordinea aceasta a gingașelor realități, cu care m-am întâlnit mereu, ca om care m-am ocupat de științele exacte și atent la experiența vieții. Am spus, cu emoția lucrurilor trăite, acestea, cui credeți? - anchetatorului [după arestare]; și, sunt sigur, undeva în sufletul lui n-a rămas insensibil.

Pot să-mi dau seama de un astfel de lucru. Pe cât e de greu să fii un bun filosof când te oblojești la gura focului, pe cât e de trist, într-un fel, că destinul filosofiei a rămas pe mâna «profesorilor» de filosofie, pe atâta, în unele condiții de excepție, devin cu putință cele mai de necrezut conversații.

Credeți-mă că acestea nu sunt naivități; ele mi-ar fi creat niște susceptibilități, și aș fi tăcut. De altfel mă interesează în primul rând cei care pot să-și dea seama de garanțiile care stau la temelia acestor mărturisiri.

Viața, prea adeseori, oferă oamenilor posibi­lități foarte limitate să vadă totul, să înțeleagă totul. Noroc că unii pot să surprindă, în cazuri unice, esențialul, în lumina orbitoare a unui fulger, a unui arc voltaic de câteva clipe, spectacolul uluitor al unor «tenebre»… Cărțile, fără îndoială, sunt de mare ajutor, dar concludente în cele din urmă nu sunt decât primejdioasele experiențe ale vieții.

Ferice de cel ce poate să treacă prin ele fără să se deformeze sau să se distrugă.

«Sunt mai multe lucruri în cer și pe pământ, Horațio,/ decât visează filosofia ta», îi spune Hamlet, pe bună dreptate, prietenului său.

– Iată, mulțumesc lui Dumnezeu, pentru încercarea aceasta pe care mi-a trimis-o! - zic într-un moment de covârșire.

– De!… să știi că închisoarea e o treabă grea… foarte grea, îmi spune tânărul [anchetator] din fața mea, apăsând cu o seriozitate care trebuia să mă intimideze pe fiecare cuvânt; pe fiecare cuvânt care răsună în sufletul meu, în tăcerea absolută a camerei de anchetă. În clipa aceea nu mi-am putut închipui cât e de important adevărul pe care mi-l încredințează. Da, pușcăria e o treabă foarte grea… teribil de grea!” (Al. Mironescu, Floarea de Foc, Ed. Eikon, București, 2019, pp. 219-221)

„În Crimă și pedeapsă e o scenă cutremurătoare, când Raskolnikov se prosternează la picioarele Soniei, această desfrânată cu iz de sfințenie, spunându-i:

– Nu m-am prosternat înaintea ta, ci în fața suferinței întregii umanități.

Raskolnikov îi îmbrățișează și-i sărută picioarele. Apoi o pune să-i citească din Evanghelie învierea lui Lazăr… un ucigaș și o desfrânată citesc Sfânta Scriptură!… E nemaipomenită povestea asta!” (p. 339)

„Eram la biserică și mă gândeam la multe; derulam prin mintea mea atâtea suferințe ale unor oameni lipiți de Dumnezeu, suferințele celor din pușcărie, care n-au ostenit rugându-se, zece, cincisprezece ani, douăzeci de ani… mi-am reamintit de unul, de altul, de mulți, pe numele lor, atât de greu, uneori năprasnic încercați. Mi-am amintit de suferințe prea multe și prea grele pentru o singură pereche de umeri ome­nești. Într-adevăr, nu e ușor să fii creștin, să calci pe urmele lui Hristos!

E un permanent eroism să fii creștin. De aceea și sunt atât de puțini!… Și preoții, obosiți deseori, dezorientați și ei… unii, mă gândesc la înverșunarea atâtora împotriva lor… Am surprins lucruri pe care desigur le văd și alții, care se pretează la comentarii răuvoitoare, și la poticniri! (...)

Și în biserică fiind, și ascultând frumusețile acestea fără de sfârșit, și adevărurile acestea fără de liman, nuanțele de gând, subtilitățile de simțire, îmi dădeam seama - pentru a câta mia oară în viața mea? - cum ascultarea aceasta recheamă la viață, la relieful actualității, în cutia mea de rezonanță, a sufletului și minții, o viață puternică, ardentă, de o bogăție care înflorește ca un pom cu roadă bogată.

Cine e în afara Bisericii e sigur în afara celui mai prodigios tezaur de frumusețe și de experiență din câte există pe lume. Biserica este o întreagă arhitectură și geologie spirituală, e un Univers la coordonatele unei imense bogății, incalculabile, mereu uimitoare bogății, pentru minte, pentru inimă, pentru toate simțurile aparente, ori ascunse, ale omului. Dar se cere o condiție, să fii acolo, cu o stăruință, cu o pricepere, cu o metodă… de altfel ca în orice domeniu, dacă vrei să te umpli de o cunoaștere, de o bucurie, care, vă asigur, sunt fără pereche.

Cum poți să știi ce e fizica, ce este pictura, ce este muzica, ce este astronomia, ce este poezia, dacă nu intri puțin în templul lor, în inițierea lor, dacă nu faci un pas către ele, și încă unul, și încă unul? Superficialitatea e cea mai mare crimă împotriva spiritului! - spunea Romain Rolland. Și, incontestabil, așa este. Cum poți să știi care sunt marile bogății ale frumuseții dumnezeiești, dacă nu mergi să le cauți cât de puțin?… Pe urmă își cuceresc singure terenul. Nu pot să vă spun cât se leagă apoi unele de altele - deși poate până acum ați putut întrezări din cele ce v-am mărturisit - și cum treptat, treptat, ca într-un fenomen de rezonanță acustică, răsună în tine din ce în ce mai multe coarde.

Ceva, care e sufletul tău, se scoală ca din morți… Cu adevărat, numai aici îți dai seama ce este Învierea, și cum poate fi ea, chiar este, o sărbătoare a vieții, o sărbătoare de fiecare clipă a Vieții…” (pp. 342-346)