Preotul Pantelimon Procopiescu (1857-1948), omul „de două ori apostol”

Părintele Pantelimon Procopiescu a fost unul din marii preoți ai Olteniei de altădată, prin ale cărui fapte străluceau învățăturile, devenind pildă vie pentru enoriașii săi. Un slujitor dedicat și un educator de mare statură, un exemplu demn de luat aminte în ceea ce presupune activitatea bisericească și didactică, morală și intelectuală.

S-a născut la 20 aprilie 1857, la Islaz, județul Romanați (acum în Teleorman), în familia viitorului preot Procopie Popescu și Stana, fiind primul din cei nouă copii - cinci băieți și patru fete. După școala primară în Turnu Măgurele, a urmat cursurile Seminarului Central de gradul I din București între 1872 şi 1876, absolvind cu media 9,60. Ulterior interesul l-a purtat în 1896 la cursurile teoretico-practice de sericicultură din Filioara, județul Neamț.

S-a căsătorit în 1878 cu Ana, fiica Elenei și a preotului Andrei Iordache de la Biserica Sfinților Apostoli din Craiova, absolventă a Școlii Centrale din Craiova și învățătoare în Islaz (1878-1913), cu care a avut opt copii. Aceștia, prin educație, au ajuns oameni importanți în istoria locală și națională: generalul Dumitru Procopiescu, locotenentul genist Pamfil Procopiescu, Gheorghe - prunc mort la 5 luni, institutorul Virgil Procopiescu, inspectorul agronom Stelian Procopiescu, generalul Emil Procopiescu, Aurora - căsătorită cu Mircea Popovici, Pantelimon Procopiescu (poreclit Bibiță).

În 4 decembrie 1879 a fost hirotonit diacon, iar în 6 decembrie, preot pe seama Bisericii „Sfinții Trei Ierarhi” din satul natal, locul unde a slujit până în 1942, iar ca paroh până în 1935, având astfel 63 de ani de preoție activă. A vegheat reparațiile bisericii în anii 1896, 1922 și 1933, a cumpărat clopote în 1898 și 1925, a înființat biblioteca parohială cu 735 de volume, a îngrijit cimitirul parohial, ajutat de Comitetul Cultural și Sfatul Moralizator.

A fost distins cu rangurile de sachelar în 1891 și iconom în 1903 de Episcopul Atanasie Mironescu (mai târziu Mitropolit primat) și iconom stavrofor în 1914.

Între 1909 şi 1915 a fost membru în prima componență a Consistoriului Superior Bisericesc, în comisiile pentru cercetarea manualelor de învățământ teologic și în cea pentru cântări bisericești. În cadrul ședin­țelor a susținut numeroase inițiative: se­le­cționarea atentă a seminariștilor, promovarea muzicii bisericești prin revizuirea de cărți și pregătirea teologilor, combaterea învățăturilor eterodoxe, cultivarea sentimentului religios și patriotic în rândul elevilor, colaborarea între preoți și învățători și apărarea drepturilor preoților. Într-o delegație formată în 1911 a fost numit în unanimitate ca reprezentant al preoților rurali pentru o întâlnire cu miniștrii cultelor și finanțelor. Felul remarcabil în care a reprezentat preoțimea olteană reiese din procesele-verbale ale ședințelor, publicate în revista Biserica Ortodoxă Română.

În 1916-1918 a fost refugiat cu familia la Iași, unde a servit la Sfânta Mitropolie, la Biserica „Sfântul Dumitru”-Misai și la Spitalul „Pașcani” Iași. Locuința sa din sat a fost devastată de trupele germano-bulgare, fiindu-i distrusă biblioteca de 3.000 de volume în limbile română și franceză, cu conținut literar, teologic, pedagogic, filosofic, economic, social, științe agricole ș.a., precum și multe manu­scrise.

Între 1921 şi 1935 a condus Centrul parohial Corabia, prezidând ședințele lunare organizate prin rotație în fiecare parohie a acestui cerc, ținând numeroase cuvântări pe temele propuse pentru discuții, supraveghind și îngrijindu-se de diferite demersuri. Din 1927 a fost și președinte al Judecătoriei Protopopești Corabia. A îndeplinit aceste însărcinări cu grijă, trudă, sârguință și răbdare, corespunzând îndatoririlor care cereau bună credință, echitate, tact și imparțialitate.

Timp de 36 de ani a fost învățător la Școala de Băieți din Islaz, în 1877-1914, avansând la institutor, obținând aici cea mai mare medie pe țară, 9,66, și, în final, revizor școlar clasa a II-a. A predat și religia în perioada 1932-1935 la aceeași școală.

A înființat Societatea Culturală „Islaz”, iar în 1901 Banca Populară „Islaz-Libertatea”, fiind 10 ani președinte.

Activitatea sa a fost apreciată prin numeroase decorații. Ca preot a primit medalia Răsplata Muncii pentru Biserică clasa a II-a, pentru munca depusă în potolirea răscoalelor din 1907, ceilalți nouă preoți distinși din județ primind clasa a III-a a medaliei, iar ca învățător i-au fost acordate medaliile Serviciul Credincios clasa I (1894), Răsplata Muncii pentru Învățământ și Cultura Poporului clasele a II-a (1899) și I (1907) și ordinul Coroana României în grad de cavaler (1904).

A rămas văduv la 66 de ani, când soția sa a fost răpusă de tuberculoză la 30 decembrie 1923, pe când avea 62 de ani.

Se ocupa de agricultură, de cultura viei, a pomilor, a viermilor de mătase, a cartofului, astfel susținând în sat acțiunile de dezvoltare a diverselor forme de cultivare a pământului. A sprijinit financiar subscripțiile pentru binefaceri, școli, biserici, spitale, a ajutat la construirea de poduri și fântâni, iar când era nevoie, împărțea din mijloacele proprii medicamente. Mai cu seamă prin spiritul moralizator a fost un fruntaș al satului, împăcând pe cei certați și îndreptând relele obiceiuri.

A trecut la cele veșnice în 6 august 1948, la 91 de ani, și este înmormântat în Cimitirul Verdea din Islaz, cunoscut de către localnici drept Cimitirul din Vale.

Nicolae Sp. Popescu din Brastavățu-Romanați (preot din 1912) îl descrie într-un articol din 1909 ca fiind omul „de două ori apostol”, prezent nu doar în biserică și școală, dar și în societate. S-a remarcat în cele mai bune moduri ca preot și învățător, în predici, în conferințe, prin articole publicate în reviste pedagogice, fiind apreciat de către oameni de seamă ai epocii sale, precum politicienii I.G. Duca și Nicolae Titulescu. Prin însărcinările în cultură, educație și control, îndeplinite cu toată modestia, a fost un adevărat preot, educator și luminător al poporului.