Sfințenia în contemporaneitate

Am  auzit mai mulți preoți povestind că au observat în casele oamenilor, atunci când au mers cu Ajunul Crăciunului, la finele anului trecut, și cu Ajunul Bobotezei, la începutul anului 2026, că cele mai multe icoane pe care le aveau în locuinţele lor erau cele ale sfinților români canonizați în Anul Centenar 2025. Canonizările recente din Biserica Ortodoxă Română, din anul centenar și de anul acesta, unii dintre sfinții şi sfintele femei românce fiindu-ne contemporani, au creat o atmosferă duhovnicească deosebită în viaţa Bisericii noastre. Întreaga Biserică, cler şi credincioşi mireni, cu multă emoție, evlavie şi bucurie sfântă au cinstit pe sfinții lor naţionali. Pe unii chiar i-au cunoscut personal și le-au simțit sfințenia încă din timpul vieții pământeşti.

Prin recentele treceri în rândul sfinților ale unor conaţionali, am redescoperit chemarea evanghelică pe care, debusolaţi de graba vieţii şi sufocaţi de grijile ei, am uitat-o, şi anume dobândirea sfințeniei: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Sfinţii noştri ne-au arătat că această chemare este mereu actuală şi realizabilă, nu a fost doar un atu al strămoşilor. Auzim spunându-se adesea: „nu mai este ca pe timpuri”, „ce vremuri au trăit înaintaşii noştri!” etc. Se pare că această atitudine apare deseori, fiecare generaţie manifestând tendinţa de a idealiza trecutul şi de a pune pe seama acestuia întâmplări minunate, care doar atunci au putut fi realizate, nu şi în prezent. Nimic mai fals şi mai înşelător. Avem un exemplu de acest fel din vremea Sfântului Simeon Noul Teolog (949-1022), pomenit la 12 martie, când acesta combate o falsă învăţătură a contestatarilor şi prigonitorilor lui care afirmau că Dumnezeu „altfel a iubit pe apostoli și altfel Se poartă cu noi”, acest lucru făcând cu neputință imitarea sfințeniei lor. Mai mult, adepții acestei teorii îi numeau mândri și hulitori pe creștinii care credeau în actualitatea sfințeniei și îndemnau pe oameni să fugă de ei. Sfântul Simeon arată că aceste idei despre viața creștină sunt o deformare gravă a Evangheliei, argumentând că Dumnezeu ne iubește la fel de mult ca pe sfinții apostoli și ne face „vrednici de Duhul Sfânt și de darurile Sale cele mari când facem pocăință”, „silindu-ne cu râvnă pentru a reînnoi icoana vieții evanghelice” (Arhiepiscopul Vasili Krivoșein, „În lumina lui Hristos. Viața și învățătura duhovnicească ale Sfântului Simeon Noul Teolog”, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 55).

Da, în zilele noastre, într-un loc retras, pitoresc, sau într-un oraș cosmopolit, cu toate tentațiile și posibilitățile actuale, când confortul a devenit felul nostru de a fi, răsare câte un chip luminos, în proximitatea căruia simți că se schimbă ceva în tine. Pentru că prezența unui om cu viețuire aleasă se simte şi odihnește.

Pe una dintre sfintele a căror proclamare generală a canonizării urmată de cele locale se întâmplă anul acesta am avut privilegiul să o întâlnesc, de două ori, iar într-una dintre acestea, la bordeiul de pe Giumalău - Rarău, judeţul Suceava, unul dintre locurile unde a pustnicit. Blândețea și lumina ei te linișteau, aveai sentimentul acela ca după spovedanie, când îți simți sufletul ușurat. Dar, dincolo de binecuvântatele întâlniri, îmi stăruie de atunci în minte - și au trecut ani buni - una dintre vedeniile sale, istorisită unui părinte duhovnicesc: în timpul Sfintei Liturghii săvârșite într-o biserică de mănăstire moldavă, la momentul Axionului, când este invocată Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pustnica a văzut-o coborând pe Maica Cerească și cu sfântul ei acoperământ i-a cuprins pe toți oamenii aflați la rugăciune în sfântul lăcaș. Mărturisirea aceasta a devenit imbold pentru diminețile de sărbătoare când de multe ori e prea greu să te ridici și să mergi la Sfânta Liturghie.

De la ea am auzit istorisiri din sălbăticie, despre tainele lui Dumnezeu oglindite în natură şi în animalele bine aşezate de El la locul lor, despre abilităţile lor instinctuale extraordinare care trimit la Geniul creator, despre cum practică chiar ele virtutea răbdării, despre cât de reale sunt cuvintele Evanghelistului: „Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Povestea cum s-au hipnotizat, minute în şir, pisica ce pustnicea şi ea pe lângă schimonahie şi o viperă. Punctul culminant a fost când şiretenia pisicii a depăşit-o pe cea a celuilalt prădător: a ridicat coada, distrăgându-i atenţia viperei şi câştigând astfel concursul de supravieţuire.

Pare imposibil, ca femeie tânără, să sihăstrești în creierii munților, alături de viețuitoarele pădurii. Ca să alegi asta în schimbul firescului nostru poate părea o nebunie, însă este o nebunie pentru Hristos. Și, ca să reziști, trebuie să fii foarte aproape de El. Dar cei ce-şi istovesc trupul „pentru Mine și pentru Evanghelie”, aceia se vor mântui (cu trimitere la Ev. de la Marcu cap. 8).

Sfântă Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, roagă-te pentru noi!