Sibiel, o rezervație a frumosului

Un sat minuscul, dar un patrimoniu uriaș. Așa poate fi descris, în doar câteva cuvinte, Sibielul. Aflată la doar 20 de kilometri depărtare de Sibiu, în comuna Săliște, așezarea e ca o invitație într-o poveste. Totul se află încă sub nimbul autenticității: și natura, generoasă și splendidă, și arhitectura caselor, armonioasă și primitoare, și gustul pentru frumos al localnicilor, care se întrec în a prezerva ce e vechi și a construi cu atenție și cu măsură, și mai ales imensa colecție de icoane pe sticlă adunate din toată Transilvania, care, aici, la Sibiel, și-au găsit locul din care să îmbogă­țească neîntrerupt cultura creștină a Europei și a lumii.

Așezat într-o geografie care-i scoate în evidență toate atuurile, Sibielul e un loc așa de primitor, încât, la plecare, despărțirea e grea. 500 de suflete însumează comunitatea. Din pandemie, de când „oameni din ăștia care lucrează la calculator au venit să muncească de aici și n-au mai plecat”, după cum mi-a povestit un localnic, satul a mai întinerit. Mici pensiuni cochete la tot pasul, care nu ies din coerența arhitecturală a așezării, străduțe înguste, adevărate labirinturi printre casele ca niște machete de turtă dulce, troița albastră din centru, toate alcătuiesc un univers miniatural al cărui nume este atât de propriu. Maja (cântarul satului), casa în care s-a născut istoricul Andrei Oțetea, Pavilionul din Sibiel, un loc în care se organizează tabere de creație și evenimente culturale, dar mai ales biserica, monument istoric și de artă de secol XVIII, întregesc farmecul locului și-l fac interesant pentru turiștii care vin de departe să-l exploreze.

Însă nimic din toate acestea nu ar fi ajuns, probabil, să fie cunoscut, dacă în urmă cu 60 de ani, proaspătul paroh Zosim Oancea (1911-2005) nu ar fi intuit valoarea icoanelor pe sticlă păstrate în odăile de curat ale localnicilor. I-a convins să le doneze pentru un muzeu în care să bucure și alți oameni prin frumusețea lor. Așa a alcătuit o colecție însemnată, s-a familiarizat cu tehnica picturii pe sticlă, a înțeles că aceste icoane constituie un patrimoniu inegalabil, a colecționat și din alte zone ale Ardealului și a amenajat, la Sibiel, o colecție impresionantă, de peste 600 de icoane. Astăzi, Muzeul icoanelor pe sticlă, îngrijit și ținut în bună rânduială de actualul paroh, părintele Bogdan-Alin Fluieraș, este cea mai mare colecție de acest tip din Transilvania și din lume și înnobilează această uluitoare zonă rurală. 

Un mod unic de a zugrăvi Ortodoxia

Am ajuns la Sibiel odată cu o ploaie zdravănă. După o lungă perioadă de teribilă arșiță, sub acest belșug de apă, pădurile și holdele din jur emană prospețime. Încurajat de răcoarea binefăcătoare a ploii, aerul a căpătat claritate, așa încât satul, îmbrăcat în toate culorile lui, pare o succesiune de fotografii dintre cele mai reușite. Un periplu scurt printre casele cu fațade îngrijite, înveselite de flori, și ajungem în centrul localității, la biserică. Într-o latură a curții se află Muzeul icoanelor pe sticlă „Pr. Zosim Oancea”, motivul călătoriei spre această minusculă așezare. Clădirea e impozantă și spațioasă, însă, din afară, nimic nu trădează comorile pe care le ascunde la interior. Mă așteptam să găsesc o colecție, numeroasă, ce-i drept, însă am găsit un muzeu în toată regula, valoros nu numai prin patrimoniul de care dispune, ci și grație felului profesionist în care este amenajat. În încăperile de la parter, precum și în cele de la etaj sunt expuse peste 600 de icoane pe sticlă provenind din centrele cele mai cunoscute pentru acest meșteșug din Transilvania. Abordările particulare ale meșterilor iconari, originalitatea unora dintre scene fac din acest muzeu un tezaur național. E de ajuns să amintesc icoane precum cea care-i reprezintă pe Iisus și pe Sfântul Ioan Botezătorul copii ori pe cele care ne-o înfățișează pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, a cărei iconografie e specifică mai ales Moldovei și mai puțin celorlalte regiuni istorice românești. La fel de frumoase și unice prin modul în care au fost realizate sunt reprezentările Sfântului Ilie, țâșnind printre nori, în carul lui de foc sau cele care ne arată Cina cea de Taină în diverse ipostaze ale închipuirii celor care le-au pictat.

Însă nu numai scenele inedite și original abordate impresionează la aceste icoane, ci și coloritul lor. Puterea roșului, dominant în tehnica picturii transilvane pe sticlă, serenitatea albastrului, verdele și ocrul cald dau forță de expresie mesajului pe care autorii ni-l transmit, chiar și după atât de mult timp. Realizate de oameni simpli, într-un stil ce se apropie mult de pictura naivă, icoanele pe sticlă par învestite cu harul unei legături intime între om și dumnezeire. Sfinții sunt blânzi, sunt umani, seamănă cu noi, îi simțim aproape, ne sunt prieteni. Icoanele Sibielului scurtează distanța dintre Cer și pământ.

Sensibilitatea și gustul pentru frumos al părintelui Zosim

E greu de spus unde ar fi fost astăzi acest tezaur transilvănean, dacă la Sibiel nu ar fi apărut, imediat după eliberarea sa din tem­nițele comuniste, părintele Zosim Oancea. Născut în 1911, la Alma, tot în județul Sibiu, a urmat Teologia la București, apoi a revenit în Ardeal, unde a fost profesor de religie, inspector de religie și preot în Catedrala din Sibiu. Arestat în 1948, va face zece ani de temniță grea la Aiud, apoi va fi trimis în domiciliu forțat în Bărăgan, până în 1963. A ajuns la Sibiel, într-o așezare mică, aflată la 20 de kilometri de Sibiu, în 4 ianuarie 1964. Satul era minuscul, dar comorile pe care avea să le descopere aici i-au reechilibrat exis­tența. A reparat, alături de comunitatea pe care o păstorea, Biserica „Sfânta Treime”, ridicată la 1765, care avea statut de monument istoric. Apoi, îndepărtând cinci straturi de var de la interior, a descoperit splendidele fresce care ne bucură și azi. Pictura interioară a acestei biserici este astăzi printre cele mai valoroase din întreaga Transilvanie.

Și nu s-a mulțumit cu atât. A admirat icoanele pe sticlă din casele enoriașilor săi, le-a înțeles mesajul, a intuit cât sunt de prețioase și mai ales că, în lipsa unui spațiu în care să fie păstrate, mai târziu acest patrimoniu se va risipi. Și nu a greșit. Le-a adunat la biserică, le-a expus într-un spațiu improvizat, iar când numărul a crescut considerabil, a refăcut acel spațiu, transformându-l în clădirea muzeului de azi. În numai patru ani (1964-1969), Sibielul a ajuns să fie inclus în circuitul cultural și turistic național. „Ceea ce am reușit să fac, cu ajutorul lui Dumnezeu și al atâtor oameni de bună credință, este într-un fel o revanșă asupra călăilor generației mele. Am învățat mărturisirea, dar și iertarea, iar icoana mi s-a părut dintotdeauna o împăr­tășire a ochilor din bunătatea și frumusețea care ne leagă și ne poartă pe toți spre Cel care a biruit lumea”, a mărturisit părintele Zosim Oancea în cartea „Icoanele pe sticlă din Sibiel”, semnată de jurnalistul, eseistul și ghidul de turism Giovanni Ruggeri.

Istoria icoanelor pe sticlă transilvănene

Meșteșugul pictării pe sticlă a icoanelor datează în Transilvania de la începutul secolului al XVIII-lea, dar s-a ridicat la rang de artă în a doua jumătate a aceluiași secol. A ajuns în acest spațiu migrând, după cum arată Giovanni Ruggeri, din zone din Europa de Vest precum Boemia, nordul Austriei, Silezia, Moravia, Slovacia, Galiția. Cea mai puternică influență provine din spațiul austriac, iar câteva dintre icoanele austriece pe sticlă, păstrate în muzeul de la Sibiel, par să confirme asta. Declanșatorul dezvoltării extraordinare a meșteșugului a fost o minune în­tâmplată la Mănăstirea Nicula, consemnată în cartea lui Ruggeri, când o icoană a Maicii Dom­nului cu Pruncul a lăcrimat timp de 26 de zile. Întâmplarea a produs un viu interes printre credincioși, care doreau să aibă acasă o reproducere a acestei icoane. Realizate pe plăci de sticlă mici, cele mai multe produse în sticlării (glăjării) improvizate, astfel de icoane s-au răspândit repede în toată Transilvania. „Aceste sticlării”, consemnează Ruggeri, „dotate cu instalații oarecum rudimentare, nu dispuneau de tempera­turi înalte de prelucrare și operau exclusiv prin intervenție manuală: de aici o anumită neregularitate a suprafeței sticlei icoanelor vechi (cu bule de aer și mici noduri), care din acest motiv prezentau efecte de luminozitate deosebite”.

Cele mai importante centre de pictat icoane pe sticlă, din care provin și cele păstrate la Sibiel, sunt din nordul Transilvaniei, de la Nicula, din Valea Mureșului, din Făgăraș și Valea Mijlocie a Oltului, din Brașov, din Valea Sebeșului (Laz și Lancrăm) și din Mărginimea Sibiului (Săliște, Vale și Poiana). Iar printre cei mai însemnați zugravi de icoane pe care îi consemnează Ruggeri în cartea dedicată muzeului de la Sibiel se numără Sandu Popa (din Valea Mureșului), Savu Moga și Matei Țâmforea, precum și familiile Moldovan, Grecu și Tamal (din Porumbacul de Sus), familia Poienaru (din Valea Sebeșului) și Ioan Morar (din Laz).