Slujindu-L pe Hristos din Școală și Biserică

În urmă cu 25 de ani mă aflam ca tânără preoteasă, dar și profesoară de religie, într-o localitate din județul Teleorman. Parohia încredințată soțului meu a fost una mică, modestă și săracă din punct de vedere spiritual. Mă aflam la începutul unui drum foarte greu, aveam o mulțime de gânduri și frământări, toate mergeau spre întrebarea: „Ce aș putea face sau cum aș putea începe misiunea aceasta?”, mai ales că nici nu auzisem despre acest loc decât cu doar câteva săptămâni înainte de a ajunge acolo.

După câteva ceasuri de rugăciune și sfătuire cu părintele meu duhovnic, am întocmit un plan de acțiune, astfel încât să se poată face simțită lucrarea lui Hristos în școală și Biserică, pentru oamenii și copiii care locuiau acolo, în acel sat românesc binecuvântat de Dumnezeu. Primele eforturi pe care am încercat să le fac pentru închegarea vieții religioase și apropierea copiilor de Biserică au constat în organizarea unor întâlniri parohiale, axate pe activități culturale, duhovnicești, sociale și în special pe trezirea conștiinței religioase.

Am avut, în tot acest timp, sentimentul că totul pornește de la zero, iar roadele au apărut după doar trei luni de muncă. Am reușit să inițiez un cor de copii (cor numit „Odighitria - Povățuitoarea“), care a început să funcționeze sub oblăduirea Bisericii „Sfântul Apostol Luca” din localitate. Talentul elevilor a fost concretizat prin imprimarea unui CD cu piese religioase și cântece patriotice, înregistrate într-un studio de specialitate, din orașul Alexandria. Bucuria copiilor a fost imensă, atunci când au avut ocazia să-și lanseze CD-ul în cadrul parohiei, la o slujbă de Vecernie, și pe care l-au împărțit cu multă dragoste credincioșilor bisericii, dar și profesorilor și propriilor părinți prezenți.

Activităţi cultural-religioase

Așa începea prima parte a misiunii mele, pentru a realiza un nucleu de viață religioasă, într-o zonă în care cuvântul lui Dumnezeu lipsise zeci de ani. Tenacitatea, munca și implicarea elevilor în acest gen de activități culturale și religioase au permis acestor suflete de copii să cânte, în anul 1997, la evenimentele legate de săptămâna de rugăciune din cadrul Parlamentului României. Succesul artistic al acestei acțiuni a fost unul nesperat pentru micii cântăreți, dar şi pentru părinți, profesori și îndrumătorii lor.

Ca profesor de religie, am continuat să lucrez cu acești elevi în pofida unor mari lipsuri materiale și financiare. Am continuat misiunea, implicându-i în ajutorarea aproapelui, organizând un cerc de religie în școală, unde fiecare elev participant prezenta o activitate, pe care urma să o realizeze în perioada dintre întâlnirile din cadrul cercului. Activitățile copiilor erau materializate prin a-i ajuta pe bătrânii singuri și fără sprijin (făcând cumpărături, aducându-le apă de la cișmeaua din apropierea locuinței), dar și în ajutorarea semenilor, elevi mai mici sau mai mari, provenind din familii nevoiașe; acestora le aduceau haine pe care le aveau disponibile, jucării, cărți și dulciuri. Deviza cercului era: „Nici o zi fără o faptă bună”. Bucuria copiilor se vedea zi de zi pe chipurile lor, motivându-i să lucreze în continuare.

În perioada vacanței de vară, în special după-amiaza, câțiva elevi râvnitori veneau la biserică pentru a înălța rugăciuni și cântări în fața icoanei Maicii Domnului. De asemenea, când unul dintre colegi era bolnav, ne întâlneam cu toții și ne rugam pentru elevul aflat în suferință. Un alt prilej de comuniune și bucurie era mersul cu colindul prin sat, în preaj­ma sărbătorii Nașterii Mântuitorului.

Excursii şi pelerinaje

Izolarea în care trăia acea comunitate a fost anihilată atunci când am organizat excursii cu tematici istorice și culturale, dar și pelerinaje. Astfel am reușit să descopăr, ca dascăl, dorința elevilor de a se apropia din ce în ce mai mult de Dumnezeu. Curiozitatea și puritatea lor cereau și un plus de viață duhovnicească în satul lor. Astfel, am reușit să observ că interesul acelor elevi pentru viața religioasă era unul major și nicidecum o simplă excursie. De fiecare dată, după întoarcerea din acele excursii și pelerinaje, mulți elevi mi-au mărturisit că și-ar fi dorit ca timpul să se oprească în loc, pentru a rămâne în atmosfera aceea duhovnicească pe care o descoperiseră în vizitele lor la sfintele lăcașuri.

După un an, aveam să remarc faptul că mulți dintre acei elevi veneau tot mai des la biserică, mă abordau pentru a le da răspunsuri la diferite întrebări specifice vârstei lor. Pot spune că, în acest timp foarte scurt, parohia a renăscut doar prin simpla prezență și activitate a unui preot iubitor de copii și a unui profesor de religie care aveau prilejul să aplice în viața de zi cu zi ceea ce învățaseră teoretic la Facul­tatea de Teologie. Cunoștințele mele psihopedagogice mi-au fost confirmate atunci când un grup de elevi participanți la acele pelerinaje au început să imite comportamentul călugărilor din sfintele mănăstiri vizitate. Astfel, ei au început să-și confecționeze toacă din lemn, pe care au început să o bată, înconjurând biserica, așa cum făceau părinții călugări și măicuțele. În acest proces de imitare inocentă, copiii cântau imnuri religioase, precum „Apărătoare Doamnă“, „Sfinte Dumnezeule“, „Mântuiește, Doamne, poporul Tău“.

Într-una din zile, când aceștia repetau procesiunea lor bisericească, s-a întâmplat ca un trecător să-i certe pentru acțiunea lor. Însă copiii, cu bucurie în suflet, și-au continuat „jocul lor religios“ ca și cum s-ar fi adeverit cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos din Scriptură care spune: „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă...“ (Psalmul 8, 2) și „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia“ (Luca 18, 16).

În această atmosferă sufletească, plină de dorire și zel pentru viața religioasă, s-a născut ideea binecuvântată de a se pune bazele unui așezământ monahal. Astfel, în ianuarie 1998 s-a pus piatra de temelie pentru Mănăstirea „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”. Împreună cu măicuțele Teodora și Ioresta, copiii au ajutat, în vacanțe, după puterea fiecăruia, la ridicarea sfintei mănăstiri, atât de dorită de ei și de comunitate, iar centrul satului a devenit un adevărat colț de Rai.

Anii au trecut, dar ochiul meu de dascăl a rămas treaz și am încercat să urmăresc destinele câtorva dintre elevii care se remarcaseră în acele activități, promițând o apropiere foarte mare de Dumnezeu și de Biserică. Nu m-am mirat deloc când am aflat că unii dintre băieții râvnitori care cândva băteau toaca au ajuns, peste ani, preoți, cântăreți bisericești, profesori de religie, teologi, iar alții, buni creștini, cu diverse profesii în care lucrează permanent pentru binele societății și al Bisericii, pe care au iubit-o încă din copilărie.

Aceste rânduri scrise cu emoție sunt un crâmpei din biografia mea de profesoară de religie și preoteasă într-un sat din Teleorman, acolo unde Dumnezeu a rânduit ca din nimic, dar cu dragoste și bunăvoință, să izvorască viață, energie, lumină și iubire nesecată pentru Dumnezeu, țară și Biserica străbună. O misiu­ne începută într-un mod firav, dar întărită, păstrată și continuată cu ajutorul sufletelor nevinovate ale acelor copii, cu deschiderea și dragostea părinților lor. Astfel, am reușit să configurăm o comunitate vie, roditoare, plină de dragoste și credință, dornică de a forma carac­tere și drumuri deschise spre Hristos!

Rozalia Rusu este profesoară la Școala Nr. 92 din București.