Slujirea smerită și servilismul ineficient

Un vechi aforism, atribuit filozofului Pitagora, ne spune că „în viață, unii apar cu o natură slugarnică, vânători de glorie și câștig, pe când filozofii caută numai adevărul” (apud Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, Iași, Ed. Polirom, 1997, p. 267). Creștinii, însă, spre deosebire de filozofi, caută și slujirea smerită, nu doar Adevărul sau, mai bine-zis, căutând Adevărul, Îl descoperă numai pe măsura unei slujiri sincere și dedicate. ­Totodată, împlinind acest efort, ei se feresc de orice slugărnicie lingușitoare sau de acel servilism ineficient care apare odată cu dorința de glorie și câștig menționată și în aforismul citat anterior.

Când Mântuitorul Iisus Hristos va ședea la scaunul Său de judecată și va separa drepții de păcătoși, El o va face folosind criteriul acesta al slujirii milostive și smerite, fapt care reiese și din răspunsurile pe care le va primi. Drepții vor afirma cu smerenie: „Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine?” (Matei 25, 37-39). Drepții nu își aduc aminte de binele făcut nu pentru că acesta nu ar exista, ci pentru că, asemenea Sfântului Apostol Pavel, care afirma că „uitând cele ce sunt în urma mea, și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 14), au privit întotdeauna slujirea lor smerită ca fiind una insignifiantă în comparație cu jertfirea pe care Hristos a împlinit-o pentru ei din iubire de oameni.

În același timp, răspunsul celor osândiți la chinuri arată răutatea mândriei și o slugărnicie sub chipul căreia de-abia se poate ascunde veninul ipocrit al nepăsării și disprețului: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit?” (Matei 25, 44). Când nu Ți-am slujit? În această propoziție, care clocotește de furie, resentiment și frustrare, se ascunde și explicația pentru care acești oameni s-au amăgit întreaga lor viață, o parte dintre ei trăind probabil cu impresia neclintită că se vor mântui fără nici o problemă. „Slujirea” lor, însă, nu a fost bineplăcută lui Dumnezeu pentru că nu a avut în ea lumina milostivirii, căldura smereniei și bucuria de a fi de folos aproapelui atunci când acesta avea nevoie de sprijinul lor. Fariseii și cărturarii nu trăiau cu impresia că-L slujesc pe Dumnezeu, dar slujeau de fapt doar propriilor lor patimi? Așa se întâmplă și cu cel care își ascunde nenumăratele păcate sub masca unui servilism, a unei lingușeli fățarnice și a unei slugărnicii de moment, prin care încearcă să-și urmeze exclusiv propriul său interes, punând în lucrare un egoism feroce și un pragmatism nemilos - ambele cu totul străine de calea mântuitoare și iubitoare a slujirii creștine devotate și implicate sufletește.

Așadar, cu dreptate ne spune Cuviosul Petru Damaschin că „slujirea omului este mai mare decât orice lucrare și virtute. Căci nu este ceva mai mare între virtuți și mai desăvârșit ca dragostea aproapelui” („Învățături duhovnicești”, I, în: Filocalia, vol. 1, pp. 122-123).

Este cea mai mare virtute pentru că ne deschide ușa Împărăției cerurilor...