Smerenia nu este o virtute, ci un mod de viaţă

Numai sfinții au compe­tența de a vorbi despre smerenie. Nici unul dintre noi nu am avea această îndreptățire duhov­nicească de a aborda acest subiect. E stân­jenitor pentru oricine să vină și să vorbească altora despre smerenie. Hristos în Evanghelie ne spune că cel care vrea să fie întâiul să fie sluga tuturor. Prin urmare, dacă vrem să fim cu adevărat mari, să fim primii care să slujim celorlalți. Și invers: dacă vom sluji tuturor, vom fi într-adevăr și mari și smeriţi.

În general, atunci când vorbim despre smerenie avem o percepție mai mult de natură etică, în sensul că încercăm să decriptăm sau să înțelegem ce înseamnă un om smerit mai ales prin modul cum el se comportă. Prin urmare, percepția noastră este una mai mult exterioară, epidermatică, a ceea ce înseamnă smerenia. Avem în vedere aici smerenia la nivel comportamental. Este vorba despre smerenia care reiese din modul în care relaționăm cu cei de lângă noi, cum îi abordăm pe aceștia, dar și modul nostru propriu de a ne exprima verbal și gestual (inflexiunile vocii, privirea, fizionomia, mimica). Toate aceste lucruri pot constitui niște indicii care să ne trimită la ceea ce am numit smerenie comportamentală. A fi smerit nu înseamnă a fi un om manierat, dar nici să fii un bădăran, un om lipsit de noblețe. Sfinții Părinți înțeleg prin smerenie această stare ca un mod de viață. La un moment dat, când în societatea românească era o adevărată vânzoleală în ceea ce privește statutul orei de religie în școală, dacă ea rămâne la latitudinea părinților elevilor, dacă ea rămâne în trunchiul comun sau nu al disciplinelor, am citit pe o platformă de știri cu orientare ideologică progresistă-liberală următorul comentariu care mi-a atras atenția. Persoana respectivă spunea cam așa: „Dacă religia este cea care ne învață să fim mai buni, nu avem nevoie de ea”. Mi-am spus ca pentru mine: este excelent ceea ce spune. Dacă religia mă învață doar să nu fur, doar să știu să mă comport cu cel de lângă mine, să nu-l agresez verbal, comportamental, și tot evantaiul acesta care ține de bunul simț, de maniere, de modul raportării la cel de lângă mine, dacă religia înseamnă lucrul acesta, iar ora de religie își justifică prezența în felul acesta, adică mă învață pe mine sau mă pregătește, mă ajută să fiu mai bun, nu am nevoie de ea. Pentru că acest lucru îl poate face educația civică sau un educator care nu trebuie să fie neapărat un om religios, cu atât mai puțin un om duhovnicesc. Comentariul de care v-am vorbit expune un mare adevăr: dacă credința mă transformă pe mine în cineva sau ceva mai bun, nu-și justifică rolul. Sigur, se poate porni de la punctul acesta. Nu poți să spui că ești un om credincios, o persoană evlavioasă, care-L iubește pe Dumnezeu, iar în viața ta de zi cu zi să te comporți inuman. Pentru că atunci undeva lucrurile nu se leagă, nu există armonie sau un flux de energie și atitudine între ceea ce tu clamezi a fi, un om credincios, un om care merge la biserică, și comportamentul tău cotidian.

Prin urmare, credința în Hristos, Ortodoxia, este un mod de viață, și modul acesta de viață îl descopăr în Evanghelie. Acest mod de viață mă învață, desigur, și să fiu un om elegant, un om cu noblețe, cu respect față de cel de lângă mine. Dar înseamnă mai mult decât atât. Același mod de viață intră în contrast cu ideologiile actuale ale lumii, vifornițele care ne bântuie sufletul și mintea. Avem nevoie să metabolizăm, să interiorizăm credința noastră ortodoxă, încât ea să devină carnea și sângele nostru, iar cei din jurul nostru să zică: „Uite cum trăiesc creștinii!” Nu avem nevoie de pledoarii, de apologii verbale ale credinței noastre, ci pur și simplu atitudinea, starea noastră să transmită următorul mesaj: „Ei trăiesc altfel decât noi!” Și așa este. Un creștin adevărat trăiește profund, trăiește autentic, nu este încrâncenat, nu e „zgribulit”, nu e sclifosit, nu are pretenția, aroganța că ar deține în buzunarele sale adevărul și toate lucrurile care țin de modul viețuirii evanghelice.

La Sfinții Părinți, smerenia nu apare ca virtute, ci ca mod de viață

Comportamental, ne putem smeri ușor în fața celui de lângă noi. Putem să mimăm perfect smerenia, prin limbajul pe care îl adoptăm, prin expresiile pe care le folosim, prin atitudinea noastră generală. Părinții Bisericii vin și ne vorbesc despre altceva. Şi anume despre smerita cugetare, în sensul că este nevoie ca mintea ta să reușești să o smerești, să ai această convingere, această certitudine că tu ești dedesubtul tuturor făpturilor și că tu, acela care poate nu te-ai îmbătat niciodată, n-ai desfrânat și nici nu ai fumat, ești sub acela pe care-l întâlnești măsurând drumul dintr-un gard în altul, sau poate își bate joc de soția lui, unul care n-are nici un respect față de viață, de familie, fumează și în general e măcinat de vicii. Cum e posibil să ai o astfel de situare? Nu ne confruntăm aici cu o ipocrizie, conștienți fiind de locul pe care îl avem, de starea noastră spirituală, și să mimăm că am fi mai jos, din punct de vedere moral, față de cel care se bălăcește în mocirla păcatelor, față de cel care este într-o degradare duhovnicească incredibilă?

Este foarte ușor să ne smerim la nivel comportamental. În general, aceasta o fac cei care sunt ierarhic mai jos decât superiorii lor. E cumva firesc, cei mai mici se smeresc înaintea celor mari. Cel mai greu este să te smerești tu mare fiind, având o poziție socială importantă în fața unuia care este mai mic decât tine. Prin mai mic nu înțeleg neapărat ­vârsta, pregătirea intelectuală sau statura duhovnicească. Am observat că sunt mult mai numeroși cei mici care cer smerenia celor mari, și nu invers, „mari” fiind cei cu o funcție de răspundere. Hristos în Evanghelie ne spune că cel care vrea să fie întâiul să fie sluga tuturor. Prin urmare, dacă tu vrei să fii cu adevărat smerit, fii primul care să slujești celorlalți. Și invers: dacă vei sluji tuturor, vei fi într-adevăr mare și smerit.

Smerenia cerută, impusă ușor se poate transforma în servilism, într-o docilitate nătângă, nesinceră, un fel de obediență patologică pentru a intra în grațiile celui care este mai mare decât tine. Uneori aceasta „smerenie” este încurajată de cei aflați în funcții de răspundere, dar și cei mici caută să o dobândească, făcându-le plăcere să înoate în apele acestui servilism și nesincerități în ceea ce privește relațiile lor cu superiorii. Ca o primă concluzie, aș zice că smerenia nu se cere, nu se impune. Nici de la cel mic înspre cel mare, nici invers. Smerenia ar trebui să fie acel ceva de care se lasă contaminat cel care intră în legătură cu tine.

Nu vreau să par idealist. Am întâlnit fiecare dintre noi duhovnici, părinți de o mare smerenie, față de care este suficient să stai doar în preajma lor, fără să perorezi înaintea lor, povestindu-ți sufletul. Simpla așezare lângă ei înseamnă dobândirea unui har, a unei lumini. Niciodată un astfel de om nu-ți va spune că a dobândit smerenia. Mitropolitul Antonie Plămădeală are un cuvânt foarte frumos, care spune cam așa: „Dacă vrei să faci apelul celor smeriți, să știi că nu-ți va răspunde nimeni”. Pentru că dacă se întâmplă să-ți răspundă cineva, acela cu siguranță va fi un om mândru.

Cu ce poate fi confundată smerenia?

Atunci când te afli alături de un om smerit, el îți comunică starea lui mai mult prin tăcere decât prin verb. Smerenia este în primul rând o stare, aș spune starea pură. Așa a fost și așa este Hristos, căci El a zis: „Învățați-vă de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29). De aici reiese că smerenia este un mod de viață care se învață, în care ne deprindem și pe care ni-l asumăm.
Uneori confundăm smerenia cu starea de obediență sau cu o formă de negrijă față de trup, o atitudine ostilă față de cultura profană. Cred că trebuie să ne trăim credința deschis, nu zgribulit, și fără nici un fel de complex. Când suntem puși într-o situație delicată, întrebați de cineva pe o anumită temă și nu știm să răspundem, să recunoaștem neștiința noastră. Acesta este un gest de mare smerenie. Dacă spui „nu știu”, nu înseamnă că ești un om prost, ci onest. E ridicol acela care pozează într-un omniscient, substituindu-se lui Dumnezeu și considerându-se specialist în toate domeniile. Nu puțini dintre noi suferă de această meteahnă de a se desfășura în domenii care le depășesc competența.

În privința legăturii dintre smerenie și negrija față de trup, am descoperit un text al unui monah bizantin, Cuviosul Nichita Stethatos: „Smerenia nu se dobândește prin încovoierea grumazului, nici prin râncezeala coamei sau prin hrana neîngrijită, aspră sau soioasă, în care mulți socot că stă toată virtutea. Ci ea, smerenia, vine din inima zdrobită și stă în duh de smerenie, așa cum spune Psalmistul David: «Duhul umilit, inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu le va urgisi»”.

Smerenia nu o putem considera o virtute. Ea nu reprezintă un cod etic, ci mai mult decât atât. Putem desigur porni de la un set de reguli, de la un anumit mod de a te comporta și a vorbi, dar smerenia înseamnă mai mult decât noblețea, eleganța, bunul simț. Aduc în favoarea argumentației mele definiția pe care Sfântul Grigorie Sinaitul o dă smereniei: „Cei ce zic, dar fac fără smerenie, se aseamănă celor ce clădesc iarna fără cărămizi, iar pe aceasta foarte mulți o află și o cunosc prin cercare și prin cunoștință. Cei ce îndrugă despre ea (despre smerenie) cuvinte sunt asemenea celor care vor să măsoare adâncul fără fund. Noi însă, ca niște orbi, ajutân­du-ne puțin în chip tineresc, vom zice despre această mare lumină: smerenia nu este nici vorbire smerită și nu înfățișează nici chip de smerenie. Cel smerit nu se forțează să cugete smerit, nici nu se disprețuiește pe sine smerindu-se, chiar dacă acestea sunt chipuri și prilejuri ale smereniei, ca înfățișări deosebite ale ei. Ea este har și dar de Sus. Așa cum zic Părinții, două sunt semnele smereniei: să te ai pe tine mai prejos de toți și să pui în seama lui Dumnezeu isprăvile tale”.

Ce înseamnă să te pui pe tine mai prejos de toți ceilalți, când tu ești conștient de inteligența ta, de superioritatea vieții tale duhovnicești? Cum să te crezi tu mai jos decât cel pe care îl vezi îmbătându-se sau desfrânând? Cum poate mintea ta sau viața ta să ajungă la acea stare pe care Părinții o consideră a fi smerenia? E simplu, uitându-te la Hristos. Ce păcate a avut Hristos? Nici unul. Cum se raporta El la cei aflați în jurul său, la femeia prinsă în adulter, la vameșul Zaheu, la lumea interlopă a Evangheliei? Cu superioritate? Nu! Ci cu atitudinea doctorului care vindecă, care-și asumă durerea celui aflat în boala păcatului, care ne desfigurează și ne înjosește cel mai mult.

Smerită cugetare arată cel ocărât de altul și care nu-și micșorează dragostea față de acesta

Unii înțeleg prin smerenie o lipsă de afirmare a demnității personale, a personalității noastre, a structurii noastre sufletești. Dimpotrivă, smerenia înseamnă punerea în valoare a demnității și a complexității noastre sufle­tești. Demnitatea noastră constă în dragostea pe care o avem și față de cel care este desfrânat, este și bețiv, este cum vrei tu... Dragostea pe care o ai tu și pe care o manifești prin compătimire, că împreună cu el trăiești și tu drama lui ca fiind drama ta, naște în tine smerenia. Sfinții Părinți ne spun că nu putem primi adeverirea unei trăiri dacă nu am experimentat-o. Nici măcar teoretic nu putem să pricepem acest lucru. Cum poți să trăiești la modul propriu problemele pe care le pricinuiește unei soții bărbatul ei desfrânat sau bețiv? E foarte greu. Aș spune că e imposibil, dacă nu primești acest dar de sus. Hristos este Cel care ne învață că putem trăi această stare de smerenie absolută a Lui. În Grădina Ghetsimani, dar și pe Cruce, când Hristos spune: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, avem de a face nu cu părăsirea Lui de Dumnezeu, ci cu strigătul acela al Omului care purta păcatele întregii omeniri. Această stare de divorț cu Dumnezeu, pe care a instaurat-o omul prin păcatul său, Hristos Și-a asumat-o plenar pe Cruce și a trăit-o ca pe propria Sa dramă.

Mai există un text, la Sfântul Ioan Scărarul, care spune: „Smerită cugetare arată nu cel ce se defaimă pe sine, căci cum nu se va răbda pe sine? De aceea, smerită cugetare arată cel ocărât de altul și care nu-și micșorează dragostea față de acesta”. Aceasta este smerenia la care ne îndeamnă Hristos. Ce a primit Hristos pe cruce? Nimicul urii, priviri piezișe, lipsă de recunoștință. Când I-a fost sete, I-au dat oțet și fiere. Hristos nu S-a coborât de pe Cruce reproșându-le, cum poate noi am fi făcut atunci când ne deza­măgește cineva, trântindu-ne în poarta sufletului o vorbă care ne pulverizează viețile. Hristos nu este asemenea nouă. Şi ce bine! Ar fi putut să le spună: „Am făcut atâtea lucruri pentru voi! Am investit morman de dragoste! Și voi cum Îmi răspundeți? Nu vreau să aud de voi!” Așa ne comportăm noi la prima greșeală săvârșită față de noi, și așa ne comportăm și cu Hristos. Când ne greșește cineva, sau cade din dragostea noastră pe care ne-am fi dorit-o să fie constantă, să ne învăluie întotdeauna, noi îl dăm jos din brațe, îl aruncăm ca pe un străin. Hristos este Cel care Se smerește pe Cruce, iubindu-ne mai ales atunci când noi n-am meritat acest lucru. Și, de fapt, una din calitățile smereniei, un ingredient al ei îl reprezintă faptul de a iubi pe cel de lângă tine atunci când el nu merită acest lucru. Când Hristos spune: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima”, El vorbește și despre blândețe. Din păcate, noi avem tendința de a psihologiza aproape totul în viața duhovnicească.

Ce este blândețea? A fi blând, ne spun Părinții, înseamnă a rămâne nemișcat atât în ocară, cât şi în laudă, adică nici ocara să nu te dărâme, să te deprime, nici lauda să te mândrească, să te ridice pe un piedestal crezând despre tine că ești un mare geniu.

Blândețea și smerenia

Nu este întâmplătoare această asociere între blândețe și smerenie. Majoritatea Părin­ților numesc blândețea materia smereniei, principala sursă a ei.

Sfântul Isaac Sirul, vorbind despre raportul dintre blândețe și smerenie, spune așa: „Nu tot cel blând și liniștit sau înțelegător și blând prin fire a ajuns la treapta smeritei cugetări, ci smerit la cuget este cu adevărat cel ce are în ascuns ceva vrednic de fală și nu se fălește, ci socotește aceea în gândul lui una cu pământul. Dar noi nu numim smerit cu cugetul nici pe cel ce se smerește la amintirea păcatelor și greșelilor sale, când și le amintește înainte de a se simți zdrobit cu inima și de a coborî cugetarea lui din gândurile de mândrie în vremea pomenirii lor. Deși acest lucru este vrednic de laudă. Dacă cineva mai are vreun gând de mândrie, încă nu a dobândit smerenia, ci încearcă să și-o apropie prin felurite meșteșugiri. Chiar dacă și acest lucru este vrednic de laudă, totuși el nu are încă smerenia, ci o voiește, dar încă nu o are. Smerită cugetare desăvârșită nu are cel ce caută pricini pentru cugetul său ca să se smerească, ci cel ce a dobândit-o în toate acestea în chip desăvârșit și firesc, fără să se silească să o câștige. Căci el a primit-o în sine ca pe un dar mare ce întrece toată zidirea și firea omenească. Dar el se vede pe sine în ochii săi când primește harul smereniei ca păcătos și vrednic de orice fel de dispreț.”

Smerenia reprezintă o formă de asumare a anonimatului, iar avva Varsanufie în Filocalia, volumul al XI-lea, încercând o altă definiție a smereniei, spune că ea este o mântuire prescurtată. Adică, chiar dacă tu nu te nevoiești, nu ești atât de postitor, nu ești un mare ascet, nu faci sute de metanii, dacă ai smerenie te poți mântui. Sigur, vei ajunge ceva mai greu în Împărăția lui Dumnezeu, cum spune Petru Damaschinul, însă, dacă postești îndelung, priveghezi, te nevoiești, ai momentele tale în care reflectezi la cuvântul lui Dumnezeu, la textele patristice, și o faci fără smerenie, nu valorează nimic.

Revenind la Sfântul Isaac Sirul, el afirmă că smerenia este haina lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, înomenindu-Se, de fapt Se smerește. De aceea putem spune că smerenia este sinonimă cu umanitatea, fiindcă locul teologic în care Îl putem găsi pe Hristos întrupat este smerenia, datorită căreia El Și-a asumat umanitatea noastră. Aceasta este smerenia absolută, cea hristică. De ce Hristos a trebuit să-Și asume acest drum al umilinței, al înjosirii din partea oamenilor ca să ne mântuiască? Răspunsul este evident: pentru că Dumnezeu este smerenie. El nu putea să vină în fața omului decât smerindu-Se.

Arhimandritul Sofronie ­Saharov vorbește și despre smerenia ascetică, care ține de nevoința noastră proprie: faci metanii, încerci să-ți educi mintea încât să te socotești un om păcătos și netrebnic...

Perioada postului ne invită să lăsăm deoparte rumoarea, gâlceava lumii, și să intrăm în noi înșine. Nu e ușor, dar numai astfel vom face primii pași spre dobândirea smereniei.