Smereniei îi stă bine în tovărășie cu dragostea

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XXV-lea, 144, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 304-305

„Sunt însă unii care se smeresc încă și mai mult pentru aceste daruri de la Dumnezeu, socotindu-se nevrednici de o asemenea avuție și simțindu-se așa ca și cum datoria lor ar spori pe fiecare zi.

Aceasta e smerenia, aceasta e fericirea, aceasta-i răsplata cea mai aleasă.

Când vei vedea ori auzi spunându-se că cineva a câștigat în scurt timp cea mai înaltă nepătimire, să fii încredințat că el a călătorit pe cărarea cea fericită și scurtă a smereniei, nu pe altă cale. Dragostea și smerenia fac împreună o sfântă pereche; aceea înalță (Matei 23, 12), iar aceasta nu-i lasă niciodată pe cei înălțați să cadă.

Alta este căința, alta cunoașterea de sine și alta smerenia. Căința este rodul căderii în păcat; cel ce se căiește și stă fără încredere în cererea sa în fața lui Dumnezeu, cu lăudată îndrăzneală, acela se sprijină ca un om pocăit pe toiagul nădejdii. Cu­noaș­terea de sine este o cunoaștere temeinică a propriilor sale apucături și o amintire netulburată de gânduri deșarte și pricepere a greșelilor sale, chiar ușoare. Smerenia e o didahie înțe­legătoare a lui Hristos (Matei 11, 29), găzduită duhovnicește în inima celor vrednici ca într-o vistierie de care nu te poți apropia prin cuvinte materiale.

Cel care spune că simte în sine întreaga mireasmă a acestui balsam, dar că, în același timp, se lasă mișcat (chiar și pentru o clipă) de laude, acela, dacă nu cunoaște duhoarea cea urâtă a acelor cuvinte de laudă, să nu se amăgească, s-a înșelat! Nu nouă, Doamne, nu nouă se cuvine laudă.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)