Smerita ascultare

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 691-692

„Spunea părintele Veniamin (Iorga) că după îndreptarea calendarului s-a răzvrătit în sufletul său și, călcând porunca ascultării, s-a făcut sihastru în Munții Vrancei. Trei ani s-a ostenit acolo singur, dar nu avea pace duhovnicească pentru că se despărțise de Biserică. Atunci a venit la părintele Evghenie și l-a întrebat:
– Ce să fac părinte, că sunt tulburat?
– Dacă vrei să te mântuiești, i-a răspuns bătrânul, intră din nou sub ascultarea Bisericii și a unui stareț; altfel îți pierzi sufletul, căci ești înșelat de vrăjmașul.
– Mă primești în obștea sfinției tale?
– Vină, părinte, în căruța ascultării. Numai să iei aminte, că aici poți avea mai multe ispite decât în pustie. Că vii de la voia sfinției tale la voia altuia. Dar de vei face ascultare în tăcere și rugăciune, vei afla multă liniște în suflet.
Împlinind părintele Veniamin cu sfințenie porunca ascultării și mult ostenindu-se cu postul, cu rugăciunea și cu paza minții, a ajuns călugăr sporit și plin de frica lui Dumnezeu. Că se ruga neîncetat și toate le făcea cu binecuvântare. 
Odată (...) l-a întrebat un alt părinte:
– Dacă nu săvârșim păcatul cu fapta, oare vom dobândi milă în ceasul judecății?
Iar bătrânul i-a răspuns:
– Mintea este totul, părinte. Aici se dă războiul. De războiul minții depinde mântuirea sau osânda noastră. Că diavolii nici o clipă nu ne slăbesc. Dacă nu reușesc să ne biruiască cu fapta, atunci ne luptă prin gânduri și imaginații. Mare este războiul minții! Mai ales la călugări. De aceea trebuie să ne rugăm neîncetat. O, să ne scape Dumnezeu de osânda cea de veci! Și îndată a început a plânge.
Apoi iarăși a zis:
– Diavolul este acum îngăduit ca să lupte pe oameni și să aleagă pe sfinți. Că dacă nu ne-ar lupta, nu ne-am încununa. Mă luptă și pe mine mereu. Vrea să mă tragă de partea lui. Iar eu, când văd că slăbesc, încep să strig din adâncul inimii: Iisuse preadulce, nu mă lăsa! Maica Domnului, care ai născut pe Soarele Hristos, nu mă lăsa!.
Apoi bătrânul din nou începu a plânge.
A zis odată către unul din părinți:
– Mare lucru este călugăria! Să dăm slavă Împăratului și Împărătesei că ne-au făcut fii ai luminii și ai veșniciei. Că acesta este scopul nostru, să dobândim pe Domnul. Aceasta este tot ce dorim pe pământ. Ei, părinților, ce mare dar este fericirea cea de veci!
Zicea iarăși părintele Veniamin:
– Cincizeci de ani m-am luptat cu gândurile mele și m-am biruit de ele! Pentru aceasta mă întreb, oare voi vedea eu fața lui Hristos? Oare voi dobândi îngeri buni în ceasul morții? Oare voi câștiga atunci pe dulcele Iisus? Că trebuie să dau răspuns de fiecare cuget și cuvânt.
Odată l-a întrebat un frate:
– Părinte Veniamin, cum te simți în chilie?
Iar bătrânul i-a răspuns:
– Ce folos că am liniște în chilie, dacă am tulburare în cap. Că războiul gândurilor nu ne slăbește, până ce ne vom muta din cortul acesta.” 

(Cuvinte ale sfinților români, pr. Narcis Stupcanu)